viaţa. te omoară încet dar lent

Degeaba

2011-12-27T23:45:00.000+02:00

Muscam din toti mortii si parintii, nu ne mai apara nimeni, nici macar.

M.D.

2011-10-04T16:21:00.003+03:00

Am venit sa lucrez la firma ei pe 1 august, cu promisiunea ca din septembrie am carte de munca.

Am avut carte de munca din noiembrie, pe 4 ore, eu stau 10.

Nu m-am ridicat niciodata sa plec la ora 5 fix. Nu am cerut niciodata bani in plus.

Cand am lucrat in weekend si nu mi-a dat bani nu am cerut.

Cand am avut o problema si am avut nevoie de cateva zile mi-a spus cat de rau ii pare, ca ma ajuta, imi da în avans din salariu, sa merg sa rezolv. Nu mi-a dat nici bani inainte de data de salariu, dar nici timp sa imi rezolv ce aveam nevoie... ce sa faca ea daca e de lucru! Nu poti decat sa te bucuri cand este de lucru.

Sa nu plec din oras, cum imi pusesem problema, ca ea e insarcinata si nu poate sa vina din Constanta sa gaseasca pe altcineva acum, are incredere in mine, sa raman. Am ramas.

Dupa un an mi-a dat si o saptamana de concediu. Intreaga! In care m-a sunat sa lucrez ceva. Cand i-am cerut bani pe o saptamana inainte de concediu a fost foarte mirata, a fost de la sine înţeles că mi-a făcut o favoare sa mi-i dea.

Lunea trecuta mi-a murit cineva apropiat. Miercuri m-am dus de la 7 la serviciu sa termin treaba, sa pot pleca la 1, sa ajut si eu cu ceva inainte de inmormantare, cum pare a fi normal.

Vineri m-am intors la serviciu înainte de ora 8 dimineata. Sambata si duminica am lucrat sa termin ce trebuia terminat pana luni.

Luni mi-a explicat ca a omis sa-mi dea salariul vineri. Ce pot sa spun, observasem.

Luni la 5 mi-a trimis in sfarsit salariul, mai putin cu 50 de lei.

"De ce?", "A trebuit sa muncesc eu mai mult, mi s-au decalat niste comenzi din cauza ta. Stiu ca ai lucrat si in weekend, dar am avut intarzieri", "Dar am avut un necaz, nu mi-am luat liber sa ma distrez!", "Da, dar de ce ai plecat de miercuri? Nu puteai sa te duci joi la inmormantare?".

Aici i-am spus la revedere si i-am inchis.

De dimineata a venit cineva din partea ei sa ii predau cheile de la birou. Sa merg sa lucrez unde mi se permite sa inchid telefonul sefului.

Azi nu pot să sufăr, chiar urăsc

2011-06-07T09:03:00.002+03:00

Femeile care îşi curăţă unghiile în public;
Oamenii care nu pot sta locului câteva minute fără să scoată şi să bage în mod repetat mobilul, să se scarpine în nas, pe gât, în ureche, în ochi, să-şi aranjeze ceasul, inelele, sutienul, după caz "pantalonii" şi să se închine strâmb şi repezit de 10 ori în dreptul unei biserici;
Oamenii care au câini urâţi şi maidanezi şi se plimbă cu ei pe stradă;
Pescăruşii într-un oraş aflat la 350 de km depărtare de mare, care ţipă de foame;
Ciorile.

Vineri 3

2011-06-03T13:18:00.008+03:00

„Am fost poate singurul poet prezent acolo”, mărturiseşte pe blogul personal un jurnalist, din câte am înţeles, din presa locală; pe de o parte îi dau dreptate, dacă nici noi pe noi nu ne scoatem în faţă, nu ne periem umerii... mă gândesc că iţi trebuie totuşi şi puţină subtilitate. Până la urmă fiecare e singurul prezent pe stradă cu gândurile originale pe care le are în căpăţână.

Mut pe site în panoul de control să mai corectez ceva, iau articol la întâmplare, găsesc iarăşi ghilimele în engleză-frază-punct-ghilimele în română-virgulă, nu rezist, schimb pe documentul pe care îl am de tradus, “Actuator mounting pads”, o să am o zi foarte proastă.

Vecinul de deasupra ascultă pentru a zecea oară the lion sleeps tonight şi un cântec remixat cu o pupăză. Bănuiesc că şi copilului care face încontinuu de vreo oră HUUUUAAAA, UHĂĂĂĂUUUUUU, AAAAAAAAAAAAHÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎÎAAAA i se pare la fel de stupid şi ar vrea să se facă mare odată şi să fugă în lume.

Schimb la teste rutiere, pagină rămasă deschisă de ieri. Nu reuşesc să blochez întâmplările cu care am început ziua: „Domnişoară uite nu aveţi o ştampilă aici, nu pot să vă primesc la examen" (Mă uit în pahar, e pe jumătate gol) „Da de ce domnule, da de ce? Prima dată cum m-aţi primit?”, „N-ai tu treabă, instructorul ştia că trebuie ştampilă aici”. „Bună ziua, vă mai amintiţi de mine?”, ultima oară când m-am văzut cu instructorul era tot cald şi soare, anul trecut. „Păi abia acum au observat că nu e ştampilă?”, tac. 21 de puncte, bine că nu am probleme cu inima. „Care este rolul catalizatorului?”, cilindri, carburant, poluare, filtrare, evacuare, îmi vine să plâng, din oceanul pacific a ieşit un peşte mic. „Examenul s-a încheiat, aţi fost declarat respins”.

Bobiţă latră încontinuu la tufişul din faţa geamului. Nu îl doare pe el că aici lucrez eu. În curând trebuie să apară şi Maria cu tatăl ei, de la grădi. Maria o să se aşeze pe jos şi o să mai ceară încă ţinţi minute. O să urmeze o ceartă de 10 minute, tot în faţa geamului, tata lu’ Maria nu reuşeşte să o convingă niciodată pe domnişoara lui să renunţe la cele cinci minute. Căldură mare, cap greu, nod în gât. E abia 11.

Azi nu pot să sufăr 2

2011-05-25T10:20:00.004+03:00

Femeile care-şi lasă copii să plângă fără să încerce măcar să-i împace;

Vânzătorii care se uită lung la tine şi nu te salută când ajungi în faţa lor. Şi care nu zâmbesc;

Şefii care se odihnesc când doresc ei, marţea la 12, iar eu nu;

Oamenii care nu înţeleg că după un semn de punctuaţie se lasă spaţiu, iar înaintea unui semn de punctuaţie nu;

Oamenii care lucrează în mai multe părţi şi fac treaba de mântuială;

Pisica mea care nu mai naşte odată pe Scorţişoară, pisoiul meu;

Geamurile închise;

Visele neclare;
Femeile.

A fost odată ca niciodată şi Azi nu pot să sufăr (1)

Ia factura, neamule

2011-05-23T19:00:00.000+03:00

Aud din ce în ce mai des de apelativul "români de rând". Cărora le este pe zi ce trece mai greu cu salariul, cu viaţa, cu facturile. Este în natura noastră de români de rând să plătim. Cum se pune problema "avem facturi", omul gândeşte natural "sunt facturi de plătit". Noi nu mergem la un restaurant să vedem cum e o mâncare bună, plătim factura la gaze. Nu mergem un weekend la munte, plătim factura la întreţinere. Nu mergem la un film sau la un muzeu, plătim factura la telefon. La noi de încasat este numai salariul şi acela nu e cu factură.

Aşadar, cum se întâmplă cu... rata (fără factură, dar de plată) Cu 10 zile înainte mă sună să-mi amintească "aveţi de plătit rata" (!!!??? şi luna asta???), apoi peste o oră primesc SMS "Data scadentă este pe 68.97.2525". Cu 2 zile înainte de termenul limită mă sună să nu uit şi între timp mai primesc SMS-uri de înştiinţare. În ziua scadentă nu mă sună, îmi dă timp să merg să achit. Dacă nu am virat banii la termen, mă sună din 5 în 5 zile să nu uit, să nu uit să nu uit şi reminder să nu uit, dacă uit cumva. Mai are să mă sune să-mi ureze bună dimineaţa.

Factura de telefonie mobilă. Primesc SMS, cu o lună înainte, mă anunţă că au să-mi factureze şi luna viitoare. Apoi SMS cu două săptămâni înainte, să nu uit că am abonament la ei şi ca la un moment dat va exista o factură. SMS în ziua respectivă, normal, s-a emis factura în valoare de "Dacă nu achitaţi, vedeţi că vă pierdeţi punctele". Apoi urmează la diferenţă de câteva zile "Vă rugăm să plătiţi şi să confirmaţi", "Vă rugăm să plătiţi ca să evitaţi suspendarea", "Astăzi este ultima zi" "Abonamentul este suspendat", încă un "Abonamentul este suspendat" dar de la alt număr şi "Vă reamintim că factura a fost a fost scadentă în data de". Apoi a doua zi SMS "Astăzi să ne confirmaţi plata" şi telefon "Vă sun în legătură cu factura", "Da. Vreţi să o anulaţi?", "ĂĂĂ, AAA, nuuuuuu, haha, vrem să ştim dacă astăzi ajungeţi să o achitaţi", "Nu", "ĂĂĂ, dar mâine, luni cel târziu? Să evitaţi penalizările..." Ce? Sunt clientul lor de 8 ani? Ce e aia fidelizare, vreun fel de mâncare? Când plătesc factura în aceeaşi zi, mă sună să mă întrebe ce părere am despre serviciile lor. Părerea mea e că deja mi-am făcut un abonament la altă telefonie.

Factura la apă. Nu s-a plătit factura pe luna februarie către concesionarul blocului. Administratorul şi-a luat salariul de 1000 de lei, bineînţeles pe februarie, luna buclucaşă, martie, aprilie, mai şi de ce nu şi pe iunie. Dar factura de apă de 1700 de lei nu e achitată pentru că sunt mulţi restanţieri. În consecinţă se taie apa în bloc. La începutul verii în cartierul rezidenţial al Pi... teştiului nu e apă. Nu e nici măcar un anunţ că se taie apa. În schimb apare un anunţ a doua zi "Dacă următorii nu vă achitaţi facturile pe aprilie, vă tăiem iarăşi apa". Nu-i nimic, weekend-ul ăsta oricum suntem plecaţi.

Dar uneori mai sunt şi facturi de încasat. Să vedem...

Facturile pe traduceri. La primul mail prin care trimit numai factura scanată - nicio întrebare despre când mi-o achită, că nu suntem prost crescuţi, nu? - mi se răspunde prompt "Nu putem să vă achităm până nu ajunge factura în original". Între timp mai primesc comenzi însoţite politicos de "Avem nevoie de ele într-o oră". Tu eşti de bun simţ şi nu trimiţi cargusul cu factura cu plata la destinatar, în schimb, dacă ceri evaziv un termen pentru când s-ar putea plăti - plin de regrete că insişti şi în niciun caz cu politeţurile "Dacă până la data scadentă nu achitaţi factura, nu mai colaborăm", pe care le-am învăţat de la firmele care ne facturează nouă -, ţi se explică sec "Trebuie să primim şi noi banii de la client, până atunci nu vă putem achita".

Facturile pe publicitate, contracte semnate în bună regulă: "mai căutaţi-mă mâine, ne întâlnim la o cafea", "Lăsaţi factura la secretariat, vă sun eu", "Nu sunt în oraş astăzi, ne auzim la un telefon", telefon care se şi schimbă între timp, scuza "De luni încolo" fiind cea mai frecventă, nu contează că e luni după o lună.

Ne împărţim în proştii care au de dat bani şi naivii care au de luat bani. Suntem aceiaşi, românii de rând. Restul...

O bătălie se duce

2011-05-09T20:15:00.000+03:00

Între mine şi cozonacel. Da, am un cozonacel care stă pe masă obraznic şi pufos, după cum pot să constat din pipăit. Este aproape obscen. Bătălia rezultă din aia că nu vreau să mănânc cozonăcelul şi nici măcar din el. Azi dimineaţă am hotărât că nu mai mănânc. Oricum, nimic din ce ajută să mă îngraş. Bineînţeles că dacă nu ar fi, nu mi-aş dori un cozonăcel, dar el mi-a fost trimis dinadins parcă şi mă sfidează cu nucile şi stafida lui. Duminică îl duc mamei lui Dan, dar până atunci trebuie să stau să mă uit la el o săptămână fără să fac nimic necugetat. Aş puta să îl pitesc, dar o dată că aş şti unde l-am pitit, iar apoi că atunci când mă gândesc la o felie de cozonăcel cu puţină îngheţată cu... cu... mmm, de... de vanilie cu rom şi şi şi... mmm... şi piersici... Deci o să vă ţin la curent.

pâine cu unt

2011-05-06T19:53:00.000+03:00

Nu poţi să fii politicos cu toată lumea, trebuie să mai ai şi prieteni.

dap

2011-05-03T15:28:00.000+03:00

dap dap dap

Chiriasi vs. Proprietari

2010-10-14T14:55:00.000+03:00

1. În octombie anul trecut am fost inundata, a plouat pana si in laptop, lasand la o parte ca nu am mai avut nici macar o bluza uscata cu care sa merg la serviciu. Vecinul de sus mi-a dat doua milioane pentru "reparatia" televizoului si a laptopului. Proprietarul nici nu a conceput ca acei bani nu vor fi ai lui. Planul era sa ii dau chiria in avans ca sa poata zugravi grarsoniera, care era complet distrusa. In momentul in care a insistat ca trebuie neaparat sa ii dau si acele doua milioane, altfel sa plec, mi-am facut bagajele (care nu erau putine) si in doua ore am fost plecata.

2. M-am mutat in acelasi cartier, mi se spusese ca doamna proprietara va pleca in Franta in scurt timp. Dupa doua luni inca stateam in gazda, intr-o debandada greu de descris, pe un pat de campanie imprumutat, apartamentul fiind oarecum in "renovare". M-am mutat cu gandul sa il aranjez eu, numai sa fiu lasata in pace, doar ca doamna insista sa il renoveze dumneaei personal, in ritmul propriu, deloc grabit. Dupa doi ani in care statusem relativ linistita, era inceputul perfect al unui viitor an infect. La inceputut lui ianuarie, deoarece nu apareau semne ca se va schimba situatia, mi-am facut iarasi bagajele si m-am mutat cu Dan.

3. Putin mai la vale, un fel de garsoniera dubla, mititica. Incalzirea se facea cu gaze, la soba. Da, am fost tembel de incantata. Proprietarii ne-au aratat cum se aprinde frumos boilerul, ca a mai locuit sora unuia din ei acolo, ca e totul in ordine, la revedere, pa. In seara mutarii am reusit sa inundam toata garsoniera, instalatiile de la baie erau infundate. Pana a venit cineva sa rezolve problema, am carat apa cu farasul in vasul de toaleta. La cateva zile mi s-a facut rau de la boilerul din baie, am zis ca eram eu obosita, i s-a facut apoi rau si lui Dan si unuia din fratii lui care a venit sa ne ajute cu instalatia. Instalatia avea un racord cam de pe la constructia blocului, deja inundasem vecina de jos. Proprietarul era ocupat in fiecare zi si la un moment dat s-a enervat ca de ce il tot deranjam cu toate prostiile astea! Avand in vedere ca nu mai eram in stare sa ma mai mut, am zis hai sa reparam. A trebuit sa scoatem cada, a fost un balamuc, macar am inlocuit. s-a scazut oarecum din chirie. Boilerul emana monoxid de carbon, proprietarii insistau ca ni se pare, nu au vrut sa vina sa vada, asa ca dupa un timp nu am mai putut si am hotarat sa ne mutam. Desi era la jumatatea lunii de chirie, proprietarii s-au enervat groaznic, ca suntem niste nesimtiti, ce am fi facut noi daca ei ne anuntau cu doua zile inainte ca trebuie sa eliberam. Le-am explicat ca mai erau doua saptamani platite, dar nu ne-am inteles cu ei. S-a dovedit ca un sertar era rupt, 500 de mii. Ca un geam nu se inchidea bine! 500 de mii. Sa le platim reparatiile la baie, ca le-am stricat cada! I-am dat dracu, le-am dat banii si le-am spus sa se ocupe mai bine de problemele cu boilerul, ca e grav. De la cei 22 de ani ai ei, "proprietara" m-a privit cu dezgust si mi-a zis "Fetito esti o nesimtita". Pentru ca nu mai vroiam sa locuim in casa lor.

A doua zi ne-au sunat, mai avem sa le dam 20 de lei, altfel ei vin la mine la serviciu ca ei stiu unde lucrez eu. La doua saptamani a murit o fata acolo. S-a dovedit ca boilerul nu avea autorizatie de functionare si ca emana de trei ori cantitatea maxima admisa de monoxid de carbon. Si ca era electric. Proprietarul ne aratase ca trebuie sa il aprindem cu bricheta.

4. Ne-am mutat si mai la vale la doi batrani. Un apartament vechi, asa ca pentru o chirie "mica", dupa cum ziceau ei, mobila vechie de prin anii 70. Lasa tata ca venim in vara si schimbam geamuri, zugravim. Bine, bravo, ne mutam. Nu mai conta nimic, eram multumita ca am scapat din ultima aventura. In prima saptamana ne-am trezit ca vine mosul sa doarma de vreo trei ori, ca e apartamentul lui. Pe bune?! Nene, locuiam cu parintii mai bine... In fine, ne-a facut o favoare si nu a mai venit. Inca din primele zile a trebuit sa reparam patul, calarit de cine stie cate generatii de chiriasi nabadaiosi. La un timp a trebuit sa schimbam vasul de toaleta, intelegerea a fost ca se scade din chirie, altfel nu e treaba noastra, desi nu era normal sa stam asa. La vremea chiriei am aflat cu stupefactie ca "au si ei nevoie de bani"! Si ca ne scade doar jumate din pretul vasului. In fine. Nu a contat chiar foarte mult ca nu era niciun geam care sa se inchida, era vara, desi ne gandeam cu groaza ca pe martie paltisem cat o chirie la intretinere si fusese un frig groaznic. La inceputul lui octombrie am hotarat ca nu ar fi rau sa ne mutam, avand in vedere ca nu se intrezarea nicio reparatie din cele promise. Dupa ce le-am spus ca plecam, ne-am trezit cu unul din ei pe neasteptate, noi in chiloti si linistiti, ca a vrut sa vada daca nu cuma plecam si le lasam intretinerea neplatita. Hai madam sa calculam. Tineti minte cele 5 milioane date ca garantie, da? Da. Bun. Dupa calcule amanuntite din partea dumneaei a rezultat ca mai are sa ne dea vreo 5-6 sute de mii. S-a uitat speriata si socata la mine "Si trebuie sa va mai dau ieu bani acuuumaa?" "Nu doamna, hai lasati, ca e greu, balarii, multumim, la revedere". In ziua in care ne-am mutat a venit cu trei ore mai devreme decat ii indicasem. A stat s-a uitat, e bine. Pa, si mult succes.

5. Am cautat asadar apartament cu centrala. Gasim. Sunam. ]Cat?' "150 de euro cu centrala cu masina de spalat domnisoara veniti sa vedeti." 'Se poate negocia?' "Da, pai lasam la 6 milioane, veniti?" 'Venim.' Ne-am dus. "A pai stati. Ca apartamentul cu centrala e 170 de euro, nici nu s-a pus problema. Da mai avem un apartament in care e masina de spalat. Ala e fara centrala, 150 de euro." Ne-am scarpinat in cap si am trecut peste diferenta de 20 de euro. 'Dar aduceti si masina de spalat?' "Da." 'Bine, Atunci hai' "Il luati?" 'Pai da.' "Garantie" 'Pai va aducem.' "Pai acum ca noi il dam, uitati, ne-a sunat deja." 'Bine.' I-am dat. Imi placea, eram chiar entuziastama. 'Sambata e liber apartamentul, da?' "Da." Sambata nu se mutasera inca din el, locuiau acolo cele trei fete ale lor. Si-au carat toate cariocile si mancarea din frigider pe rand. Sa nu intelegeti ca nu vorbisem ca gasim liber apartamentul. Vorbisem la partea "Sambata e liber apartamentul, da? Da." Masina nu era adusa. "Pai sa ne ajute sotul, ca noi nu putem sa o caram siguri." Hai sotu, hai, am adus-o, "e o marca foarte buna, noi nici nu an spalat la ea. E noua." 'Bine.' Au lasat in urma lor cea mai crunta mizerie de pe pamant. In prima seara s-a rupt patul, cand ne-am uitat sub el, era sprijnit in toate colturile ca vai de capul lui. A doua zi masina a invartit ce a invartit cu hopuri apoi s-a blocat. Am ridicat un scaun, i-au picat picioarele, am dat un covor la o parte, gresia lipita cu scoci. Nu mi-a mai venit nici sa plang. 'Doamna, masina dumneata nu merge.' "Aoleu, da ce i-ati facut?"! 'Cum ce i-am facut eu doamna, nu sunt decat de o zi in casa asta.' Ca ea nu a spalat la ea, fostii chiriasi. 'Nu e treaba mea ce au facut fostii chiriasi, noi nu suportam reparatiile.' A ramas socata. 'Bine, dar data viitoare dumneavoastra o platiti" zice ea. A fost randul meu sa raman socata. Intre timp a venit cineva sa o vada. 4 milioane. "Nici nu se pune problema, venim noi si o reparam, stati asa." Au trecut doua saptamani si inca stam asa. Sa ne mai repare inca o data patul ne e rusine sa il chemam pe unchiul lui dan, acum am pus salteaua pe jos. Macar centrala merge.

Astazi ne-au sunat fostii proprietari, batranii, ca ei au mobila deteriorata (da, mobila aceea din anii 70), ca trebuie sa le mai dam 2 milioane. Ca vasul de toaleta nu se pune, ce si-au facut ei nevoile in cel vechi? De ce sa faca ei investitii, ce, au locuit ei acolo? Trebuia sa facem noi, chiriasii. Fara urma de gluma.

Noi suntem genul de oameni mai fraieri, am trait cu impresia ca oamenii trebuie sa dea dovada de incredere intre ei. Stiu, nu comentati fraza asta. Mie cel putin nu mi-ar fi trecut niciodata prin cap ca poti sa dai spre folosinta cuiva un lucru stricat si sa ii spui ca merge. Nu mi-a dat seama ca e o regula sa lasi, ca proprietar, o mobila deteriorata unui chirias si sa ii ceri despagubiri ca nu a reparat-o. sau sa sustii ca el a stricat-o. Noi astia care stam prin chirii suntem intr-adevar vinovati. Dar vorba actualului proprietar: "Ultimu care a stat la noi m-a intrebat ca de ce nu i-am lasat curat in casa. Ha, Ha, prostu dracului, daca era asa destept si vroia curatenie, trebuia sa fie in stare sa isi ia apartamentul lui."

Pisugea

2010-10-13T22:00:00.000+03:00

Deoarece ar fi fost culmea să ţinem minte ziua în care am adus-o acasă pe Pisugea - deși ea s-a opus și a jurat răzbunare - și din cauză că astăzi suntem indulgenți, am hotărât că e ziua pisicii noastre cu nume schimbător - de la neaoşele Grigore şi Sherkan, a evoluat armonios la explicitele Pisu Micu, Nenorocito, Pisugea, Dolfi Hitler şi Marş De-aici Măgarule.

Aşadar, prin bunăvoinţa noastră, astăzi face 4 (sau cinci) luni... cu o pisică în halul ăsta de simpatică nici nu îţi dai seama dacă timpul se scurge mult mai lent sau noi îmbătrânim mai repede. Cu această ocazie am renunţat la tradiţionalele frunze, chitanţe şi zăpadă artificială şi i-am dat să mănânce mâncare adevărată, apoi am șters-o pe lăbuțe cu șervețelele parfumate mirositor pe care le urăşte cu zgârieturi adânci pe mâinile mele. Iar noi am băut o sticlă de vin ca să nu irosim evenimentul.
Despre cum bea pisugea apă din parahele noastre atunci când nu suntem atenţi şi despre tentativele ei de evadare, puțin mai încolo... luna asta.

delir de iară toamnă

2010-10-07T10:25:00.000+03:00

simt nevoia să scriu înşirat aici şi nu se leagă aşa cum ţi-e sete şi nu ai apă apasă greu toamna târzie devreme pe umerii noştri ne îngreunează mersul gândul toţi arătăm cu degetul ca să ne îndepărtăm atenţia din noi nu ne mai ajungem acoperim oglinzile ochilor. de când nu te-am mai atins iubitul meu ai miros de muşcate pe carele-a pus mama ta în geam pentru mine suntem universuri care se ciocnesc se întrepătrund mulţi nici nu-şi dau seama uneori că suntem doi cred că e un preţ între noi nu poate fi vorba de linişte decât în miezul nopţii când ne luăm de mână prin somn când se întinde şi ne desparte cât e de lungă pisica sălbatică de când ne ştim nu ne lasă domnul să stăm într-un loc, ne luăm casa în spate şi mergem mereu îmi reproşezi asta niciun început nu e nou după ce plouă văd dimineaţa drumul plin de melci caut să îi ocolesc altfel parcă îmi aud oasele mele trosnind îmi e greu să merg să văd şi parca tu n-ai nimic şi îmi e ciudă să le las liniştit atâta tot. "şi tralala şi tralali cei morţi au pică pe cei vii"

Azi nu pot să sufăr

2010-09-24T19:10:00.000+03:00

fetele cu mustață și unghii lungi

cartofii cu coajă

cucoanele politicoase excesiv ca să-ți arate cum ar trebui să te porți

pisica atunci când bea apă din pahar

bagajele

banii puțini

legislația rutieră

aceleași știri pe toate programele

autobuzele care au mereu aceeași rută

oameni care le știu pe toate

oamenii care se închină din reflex când trece autobuzul pe lângă biserică

oamenii

etc etc

Postări nefinalizate

2010-09-20T13:00:00.000+03:00

20.09 "Te uiti la blog ca la alta aratare, te uiti in reader, plin, iti spui oamenii astia n-au viata te inchini, ziua ta e clar mai scurta, aproximativ cu o zi in fiecare zi. Cam atat gandesti de lent, vreau sa zic. Eu, nu tu."

Alta:

29.07 "Am pofta, da, sa te iubesc ca in noaptea aceea, acum mai bine de 7 luni, nici un copil nu faceam in rastimpul asta si doamne cata viata a trecut de-atunci, adormiti, cu patura pana sub varful nasului, de teama sa nu intre Marlene peste noi, sa se aseze pe scaun si sa imi ciripeasca vesel despre perdeaua din bucatarie si"

19.07 "Pe la 7 si ceva ajung, cardu, liftu, rutina, descui, aprind lumina, deschid unitatea, monitorul, schimb data la calendare, rutina, deschid geamul, dau drumul la laptopul sefului, aprind luminile in partea lui de birou, birou mare, rutina, pun de cafea, apa in frigider, coli in imprimanta si in xerox. Ii deschid mailul, nimic nou, scot canile pentru cafea, ud florile. Rutina. Ma uit pe-aici, vine colegul, buna dimineata, vine seful, buna dimineata, sarumana, ii servesc cana de cafea, rutina, ma mai uit pe o traducere, citesc pe sarite cate ceva, n-am chef, e luni, ma uit mai mult pe poze, rutina, inregistrez o factura, fac copii la xerox, casc discret, mai dau putin cu matura in calculator, seful pleaca la Bucuresti, o zi buna, la revedere. Rutina. Trece vremea, bine-mi pare, la doispe mananc covrigu si piersica, lucrez ceva, astept, Rutina. Cand eram mai copil, gaseam motiv de emotii in absolut orice. Rutina e un om mare. Nici de ultima zi de rutina nu pot sa ma bucur."

01.07 "Sunt momentele astea cand am impresia ca ma sufoc si nici nu pot sa respir fara tine si incerc sa ma agat de ele ca de parfumul unei flori intalnita intamplator pe care stii ca nu o vei mai miro"

25.06 "Finanţele Piteşti, eu şi Dan, acum mult, foarte mult timp:

- Vreţi să faceţi intreprindere familială?

- Nu doamnă, individuală.

- Pai de ce nu familială, ar fi mai simplu pentru voi. Nu sunteţi o familie?

- Nu doamnă, nu suntem.

- Pai si de ce nu deveniti?"

Asta văd că are şi titlu:

03.06 "Prajitura la viteza, se stie

Tuturor ne place, lasati, nu bat campii acuma de cate feluri e "prajitura" ca sa va demonstrez asta.

Parerea mea e ca ar trebui reglementata pauza de "prajitura". Ce pauza de masa, un covrig il mananci in 2 minute, cat scoti la imprimanta un standard european privind dispozitivele de acoperire pentru camine de vizitare. Pe la ora asta, nu stiu, functie de varsta, omul ar trebui sa primeasca prin lege o pauza speciala, sa mearga frumos acasa unde sa isi manance relaxat "prajitura" impreuna cu sufletul pereche. Apoi se intoarce linistit si mai lucreaza 6 ore pe putin. Nu mai sta, in mod inutil, pana la 4-5, tensionat si incapabil sa se concentreze cum trebuie pentru ca se gandeste la prajituri. E scandalos."

Atât.

Pe pisica mea îl chema Grigore

2010-07-27T15:30:00.000+03:00

După ce am dus pisoiul la veterinar, să se caute, am povestit o săptămână întreagă tuturor că l-am dus la ginecolog. Bineînțeles că nu m-a contrazis nimeni. La veterinar, două orătănii, doamna medicul și o asistentă rotofeie, care, în afară că nici nu s-a uitat la pisoi (nu am înțeles cum poți să lucrezi cu animale dacă nu îți vine să le drăgălești pe toate), mai avea și pantalonii luați pe dos, cu eticheta fluturând victorioasă pe un posterior mult prea generos. Și mi l-au luat și mi l-au scuturat de trei ori, mi-au cerut 50 de lei și m-au întrebat ce nume are, ca să-l treacă în carnețel.

Acuma, când ne-am pricopsit cu Sherkan, adică pe vremea când era un picuț de pisoi zburlit care se agăța cu ghearele de tot ce-i ieșea în cale ca să nu pice din picioare, primul lucru pe care l-am facut pentru el a fost să nu-l mai strigăm Grigore. Așa îl alintau pe el foștii stăpâni, Grigore. Bine, și Sherkan era mai mult un moft, cel corect fiind pisugiu din cauză că mânca de 10 ori între 5 dimineața și 10 și de alte 10 ori între 6 după-amiaza și miezul nopții; dacă am fi fost acasă în intervalul 10-6, probabil nu s-ar fi sfiit să mai ceară de încă 10 ori. Ca să pricepem că el vrea biberonul, pentru că altfel nu vroia să mănânce, sărea cât putea de sus pe pulpa piciorului, își înfigea bine ghearele, apoi aluneca în jos și tot așa până îl luai în brațe și începea să facă "miau câh câh câh miau câh câh câh".

Deci îi zic cucoanei, doamnă, după ce nu va mai avea puricei, va fi un pisoi foarte iubit și se va numi Sherkan, că mie numele ăsta mi-a plăcut foarte mult, dacă nu auzeam că îl cheamă așa, nici nu îl luam. Bine, zice doamna cucoana, care îmi ceruse 200 de mii pe 100 de grame de lapte praf pentru pisici, bineee, numai că nu va fi un pisoi, va fi o pisică în toată regula. Deocamdată e doar o pisicuță.

Cred că până și pisica a fost șocată, pentru că, din momentul în care a aflat că nu e pisoi, a început să fie foarte fandosită și sclifosită, a început să mănânce singură, dar un sigur fel de bobițe, cele mai scumpe, normal, și în niciun caz whiskas, a început să se spele singură și să doarmă într-un loc ales anume de ea, nu pot să spun care, pentru că nu vreau să afle mama și să ne certe. Acuma nu ne mai zgârie, doar ne bate cu lăbuța când i se pare ei că nu ne comportăm cum trebuie, dacă nu ne jucăm suficient cu ea, se joaca ea cu noi, ne mușcă de glezne și dacă ne prinde desculți, de talpa piciorului. Faptul că s-a învățat să mănânce singură nu o împiedică să ne trezească tot la ora cinci, iar ca să o alungi dintr-un loc, nu catadicsește să răspundă la zât, care e o interjecție necioplită, ci trebuie să ne ducem în alt loc decât e ea și să o chemăm acolo.

Acum nu îi mai spunem pisugiu, că nu se mai potrivește, o strigăm pisugea, iar numele ei oficial este Dolfi, fără pehaș. De la Adolf. Adolf Hitler.

Cel mai periculos puşcăriaş

2010-07-15T12:10:00.000+03:00

Din ciclul Aventuri cu pisica, azi episodul "Cel mai periculos puşcăriaş"

Pisu Sherkan, nume de cod Pisu Giu, pentru că pisuge lapte non stop.

E cel mai periculos infractor de care am auzit, atât de infractor încât s-a născut în penitenciar, la Rahova.

Uitaţi-vă la el ce faţă are:

Nu vă lăsaţi fraieriţi, aşa sunt toţi infractorii de calibrul lui, aparent nevinovaţi şi gata oricând să-ţi aplice o gheară bine plasată peste nas.

După ce a născut, mama lui şi a celorlalţi fraţi puşcăriaşi s-a gândit să-şi construiască locuinţa într-o maşină de spălat de capacitate ceva mai mare, aşa cum o fi pe la închisori, de. Piţi nesătulă. În timp ce Pisu Giu, care pe atunci nu avea nume, probabil nici măcar un număr, era plecat puţin la plimbare, pentru a face trafic de lăptic (derbedeu la 2 săptămâni), nişte oameni fără ocupaţie s-au gândit să bage o traistă de haine la spălat, ignorând faptul că terenul fusese achiziţionat ulterior de piţipoancă. Adică ăia habar n-aveau că pisica îşi făcuse culcuş acolo, asta am vrut să zic. Tot ce pot să sper e că au folosit un detergent eficient împotriva petelor de sânge.

Cert e că, pe lângă infractor şi derbedeu, pisugiul a căpătat şi faima de orfan, de aici până la cea de evadat nemaifiind decât o problemă de găsire a complicilor. Aşadar, monstrul a racolat un gardian de pe-acolo şi, sub pretextul de pisoi neajutorat, l-a convins pe acesta să îl scoată din puşcărie printr-o metodă care a rămas neelucidată, şi să îl paseze apoi spre ascundere, la nimereală, ca să i se piardă urma. Nimereala şi ironia sorţii au făcut să fie pasat la nişte oameni aşa ca mine şi ca Dan, de unde se vede că tot îl trage o aţă către necazuri. Între timp, bestia a făcut uz de doi ochi mari şi albaştri şi a reuşit să primească de la soţia gardianului numele fals de Sherkan.

În prezent inculpatul se ocupă cu mieunatul prelung şi insistent la ora 5 dimineaţa ca să cerşească atenţie şi lapte, găleţi de lapte pe care nu-l vrea decât din biberon,- când am văzut cât costă am zis că mai bine fac şi un copil dacă tot e să-l cumpăr. Printre preocupările sale se mai numără rosul conştiincios al cablurilor (abia în momentul ăsta îmi explic de ce nu mai funcţionează imprimanta), ascuţirea armelor din dotare pe cuvertura cu fire de mătase, statul în picioarele noastre şi văitatul parşiv când dăm peste el, prelucrându-ne psihic, ca să ne simţim vinovaţi (adică să ne simţim şi noi cumva), cea mai importantă fiind de departe ştampilatul şi compostatul nostru constant ca să se ştie că suntem ai lui şi nu ai altui pisoi.

Notă: Mai pe seară veţi avea posibilitatea să vă daţi cu părerea şi să votaţi dacă pisugiul va supravieţui sau nu şi, dacă da, cam cât, deci staţi pe fază pe net, nu e cazul să ieşiţi afară pe căldura asta.

Spring bleeds in Paris

2010-07-14T12:25:00.000+03:00

Nu prea fac recomandări muzicale, nu ştiu dacă am două sau trei piese pe post de "articole" în tot blogul; ce am chef să ascult pun în sidebar, chestii care se schimbă uneori de două ori pe zi, alteori stau şi câte o săptămână, în funcţie de starea de spirit şi de chef, care se ştie că e tata lor, al tuturor celor existente şi inexistente, El, Cheful.

Şi de obicei cam ce pun sidebar ascult obsesivo-obsesiv şi compulsivo-compulsiv până mi se apleacă, apoi arunc în playlist, ca pe un ciorap murdar, pentru că se ştie că cea mai bună piesă e mereu următoarea. Ca şi perechea de şosete, de altfel. Care playlist avea până acum ceva timp o mulţime de găuri, blankuri şi pauze în locul videoclipurilor blocate, de nu mai puteam nici să le identific, lipsind ele cu desăvârşire, şi care acum văd că au dispărut până şi astea. Găurile, blankurile.

De fapt ce vreau să spun e Frühling in Paris. Atât.

Ce mai facem noi

2010-07-14T09:50:00.000+03:00

Ne îngrăşăm

Tragem mâţa de coadă

O rezoluţie mai mare pentru o şuteală mai eficientă, acum şi fără watermark

2010-07-07T15:25:00.000+03:00

Credeţi că sunt foarte ocupată şi de-aia n-am timp să scriu, aşa e?

Întâmplător, CHIAR AŞA E!

- între traduceri interesante despre avizarea documentaţiilor de evaluare a stării de siguranţă în exploatare a barajelor, caracteristicile geotehnice ale straturilor din terenul de fundare şi atestare că dl. N.C. într-adevăr s-a născut ca să poată dovedi la oficiul stării civile că el chiar este născut;

- între şcoala de şoferi făcută a doua oară, prilej cu care iarăşi nu apuc să învăţ, şi reorganizarea apartamentului, reorganizare care a rămas la jumate din lipsă de fonduri de timp, adică acum e un balamuc şi mai mare, dar mai organizat;

- între pregătiri morale pentru primirea celei de-a doua pisici (prima fiind trecută la pierderi - pierderea respectului de sine (al pisicii (respectul pisicii (nu am pierdut noi respectul pisicii, pisica a pierdut respectul de sine când a refuzat să-i mai fim ~~stăpâni~~ prieteni), nu pierderea pisicii)))))) - eu şi Dan hotărând că o să mai dăm o şansă ideii de a avea în grijă un suflet nevinovat) şi pregătiri spaţiale pentru a primi o muşcată (pentru că eu n-am flori, mor toate… inexplicabil) pe care am cerut-o cu naivitate şi care am aflat că s-a transformat în 20 de lăstari de muşcată (!!), prin complicitatea mamei lui Dan;

- între arsuri insuportabile după o oră de stat la soare (trei zile am dormit în picioare), urmate de toxiinfecţie alimentară cu perfuzii (de alte trei zile am o senzaţie generală şi permanentă de GÂDILARE) (toate mi se întâmplă numai mie!!);

- între aventurile imposibile şi improbabile (adică nici mie nu-mi vine să cred) prin care am trecut ca să facem o firmă (se va povesti într-un capitol viitor) şi aventurile prin care trecem ca să avem firma, adică faptul că trebuie să şi muncim, o chestie la care nu ne-am gândit decât când a fost prea târziu;

- între necesitatea de a lua un concediu ca să am practic timp să merg la serviciu de unde să pot lua un concediu ca să zac;

ei bine, între toate astea, având în vedere că nu mă mai înţeleg cu timpul, nu înţelegi?, m-am gândit că n-ar strica să repar puţin la blogul de poze. Aşadar, cu mici excepţii care aşa vor şi rămâne, am luat eu fiecare poză (căutat mult, prelucrat, pieptănat) şi am readăugat-o fără watermark, pentru că mi-am dat seama, ca un fin cunoscător care sunt, că încurca ochiul şi strica imaginea. Plus că, printr-un simplu click pe poză, puteţi dumneavoastră ~~să luaţi degeaba~~ să admiraţi imaginile la o rezoluţie mai mare şi mai bună. Vă daţi seama că a fost o muncă obositoare şi inutilă, având în vedere că am doar doi vizitatori, eu de la serviciu şi eu de pe calculatorul de acasă, iar eu văzusem deja pozele, însă plăcerea de a face un lucru de pomană este inegalabilă.

Aşadar, blogul cu poze, da? Da, da.

vama mării

2010-06-30T13:10:00.000+03:00

seasun

2010-06-30T09:57:00.000+03:00

Aia mică de la telefon

2010-06-25T20:50:00.000+03:00

Pfuai, deci eu şi Laura ne "cunoaştem" de un an jumate, aproape virtual. Ar fi printre puţinele spre singura cu care stau de vorbă pe mess. Şi acu o oră şi ceva, după un an jumate, deci jumate, îi dau mail. Deci mail. URGENT. "Laura, trimite-mi număru tău de telefon, URGENT. Dacă ajung în Constanţa, te sun" Că aşa m-am gândit eu, la sfârşitul concediului pe care îl am, mai degrabă avut, să mergem la mare, ACUM, adică peste o juma de oră. După o oră m-am gândit că logic ar fi să îi trimit eu numărul meu, că nu stă fata pe net vinerea seara ca să primească mesaje URGENTE. Apoi mi-am văzut linistită cu oarecare grabă de bagaje şi de cele 10 sandvişuri, că eu dacă n-am mai fost la mare de mult, m-am gandit sa recuperez cu mancarea pentru drum. Si trei mere.

Si la care suna telefonul. "Domnisoara Ioana Mihai?", imi cipireste o voce suava, delicata, dulce, o miere de voce. Zic pfuai, clar, ma sunara astia de la traduceri, veneri seara, si imi dadura pe domnisoara asta suava ca un sapun suav, cu vocea ei pusa special ca sa te calmeze, sa n-ai ce comenta, ca sa-mi esplice ca abia luni imi baga banii in cont. Sau ca ma concediaza. "Da, buna seara" ma revansez si eu cu cea mai voce de care pot dispune, sa vezi ce prost ii fac sa se simta pe astia care vor sa ma duca ei pe mine. "Buna, Ioana, sunt Laura". ERA LAURA! Dupa un an jumate. Stii ce voce frumoasa are!!

Si acuma plec, de-asta am pus diacritice doar la jumate de text. Pa.

Coşmarul de pe blogul meu

2010-06-07T09:40:00.000+03:00

Când atotputernicul Călin a făcut împărţeala etapelo r pentru concursul său, Oraşul PA, a văzut cu mirată părere de rău că nime nu se bagă la cea de-a treisprezecea.

"Superstiţioşilor", şi-a râs în barbă Arhiscurtul-prozator, poruncind mai apoi cu glas aproape tunător: "Să ia Ioana Etapa 13".

Şi Ioana a zis: "Bineee. Etapa a 13-a să se numească Strada Ulmilor".

Iar dumneavoastră, carele binevoiţi, să scrieţi despre cea mai de coşmar Stradă dintr-un Oraş închipuit sau neînchipuit.

Dead... line, miercuri, când se bate miezul nopţii.

PA-urile se trimit pe mihaioana@gmail.com (cu un singur i).

Şi concursul de ghicit care cine ce a scris, la LeeDee P.

Update de joi: Etapa 13 din frumosul concurs se terminară. Aveţi de acordat voturi la 11 PA-uri, chestie care habar nu am cum se face, dacă nu vă suparaţi, dar voi votaţi cu încredere... poate ies chiar preşedinte!

Concursul continuă la Lady A, cu tema Căldură mare.

Trimiteţi voturi până vineri seară, să zicem...

1. L.M. - Dan Badea

Ofiţerul urlă că nu am văruit cum trebuie bordurile. Reuşisem să strâng frunzele roşiatice, dar în câteva minute altele cădeau. Aleea principală de la intrarea în liceul militar trebuia să arate impecabil, iar sectorul meu de competenţă reprezenta jumătate din ea. Odată, pe la sfârşitul toamnei, nu am mai fost pe sector. Lenevisem. Spre norocul meu, străduţa arăta mai bine decât curăţită de mine. Am primit felicitări, pentru prima dată din septembrie 1997. După un an, se terminase coşmarul curăţeniei de la 7 dimineaţa.

2. Pariul pe nimic - Călin

Era o străduţă cu două benzi pe care trecea un autobuz, de trei ori pe oră. Patru băieţi aşteptau cuminţi pe trotuar. Când autobuzul se apropia, ţâşneau. Cel mai curajos era considerat acela care-şi începea ultimul goana.
Într-o zi, Liviu a pornit când ceilalţi trecuseră deja. A fost descălţat de bara de protecţie şi a ajuns dincolo cu inima ca un greiere neliniştit. A câştigat pariul pe nimic, dar şi acum, când e ditamai domnul, i se face pielea de găină amintindu-şi cât de proşti puteau să fie.

3. Teama - Carmen Negoiţă

Grăbi pasul dorind să scape mai repede de teama ce-şi înfipse colţii în inima ei. Se uita mereu în urmă, atentă la fiecare sunet. Foşnet. Se opri. Privi în direcţia de unde venise zgomotul. Adrenalina-i pulsa în vene, în timp ce inima îşi intensifică bătăile. Nimic. Îşi continuă drumul, mai grăbită. Iar paşi. Se întoarse şi acelaşi întuneric dens o izbi în faţă. Încă un pas. Acelaşi zgomot. O rupse la fugă fără a se mai uita înapoi. Paşii din urma ei se apropiau mai iute şi din întunericul nopţii auzi lătratul lui Rex.

4. Poveste de groază - LeeDee P.

Eu știu doar o poveste de groază, despre vecinii din spate și despre o mâță trasă de coadă de toată familia noastră, poveste pe care mămica mea i-o spune tăticului meu în fiecare dimineață când îl ceartă pentru că nu aduce mai mulți bani în casă și care sună chiar așa: “sunt de groază ăștia de la Ulmilor 13, uită-te și tu ce vilă și-au tras, ce gipane au amândoi, cum își fac concediile numai prin străinătățuri și cum copiii lor au jucării grămadă și haine de firmă, iar noi tragem mâța de coadă!”

5. Fiecare cu cosmarul lui - Le Petit Prince

Locuiesc intr-un apartament dintr-un imobil situat pe strada Ulmilor, peste drum de faleza, chiar langa parcul din Orasul Electric, marginit de macadam intr-o parte si de cimitir in alta. Am plecat de pe scena tarziu, altfel as fi mers la o pizza la City Mall. Cand am ajuns in statia de langa semafor tocmai venise autobuzul. Nu puteam sa-l ratez, pana venea altul mi-as fi mutat mult si bine greutatea de pe un toc pe altul. Ce sa-i faci, avem si noi, femeile, un cosmar. Eu am doua. Celalalt ma asteapta in scara blocului.

6. Îngrozitor - Leo

Nicio babă n-a fost violată pe strada asta. Niciun cuţitar nu şi-a înfipt şişul în orbita niciunui beţivan şi niciun topor nu şi-a odihnit oţelul în bostanul niciunui microbist. Niciun postaş n-a fost scalpat şi niciun administrator de bloc nu s-a trezit în timpul nopţii în flăcări. Niciun nou-născut plângăcios n-a fost sufocat cu perna şi niciun pechinez prea lătrător n-a fost spânzurat şi împăiat.
Strada Ulmilor e cea mai îngrozitoare stradă din oraş, pentru că aici nu se întâmplă niciodată nimic.

7. Înfrigurare... - Cristian Dima

Simţeam în oase cumplit tremur, iar respiraţia ta mă-nfrigura. Un ger cumplit se năpusti pe stradă, ţinând în palmă palma ta. Mă îngrozeşte a ta privire, pătrunsă adânc în ale sufletului fire, e rece mângâierea ta, mă-ngheaţă sărutarea ta. Îmi este frică ca pe strada asta, să păşesc la braţ cu tine, mă sperie gândul că-ntr-o zi vei dispărea, acum când mă obişnuiesc cu tine. Din demon, înger vreau să te prefac, sufletul pot să-ţi încălzesc, te rog doar nu mă mai lăsa, pe stradă singur să păşesc.

8. Culmea strazilor - Sictireli

Strada principală arcuieste spre stanga, apoi drept pana la intersectia semaforizata cu strada Ulmilor. Un mucalit a completat numele strazii consemnand Strada Culmilor. Avea dreptate. Nici un ulm pe strada desi purta aceasta denumire. Semaforul sta pe rosu de cateva luni, fara sa produca accdente de circulatie. Stalpii plantati din 20 in 20 de metri nu au becuri. Curtile nu sunt imprejmuite, dar niciun caine nu iese in strada. Copiii nu merg la gradinita, dar la capatul strazii functioneaza o astfel de institutie.

9. Frica de ... - Mariana

Locuiam la trei străzi de şcoală, pe o stradă cu case vechi. Dimineaţa mă târa tata pe trotuarele pline de frunzele toamnei. Mâna mea se cuibărea în mâna lui şi mi-era aşa de bine. La întoarcere începea coşmarul. Trebuia să vin singură printre haitele de căţei care căutau de mâncare pe la porţile vecinilor. De cum făceam colţul, inima zguduia universul din mine. Plângeam mut deşi aş fi strigat. Mergeam doi paşi înainte şi unul înapoi. Nu era nimeni. Uneori mă scăpam pe mine de frică... Noaptea visam că am murit.

10. Vis urât - LeeDee P.

Visa că marţi 13, trei ceasuri rele, stătea în faţa clădirii guvernului din Piaţa Victoriei, era pensionar, bolnav de diabet, văduv şi singur pe lume, pe deasupra, cu un venit lunar de 600 RON, din care 200 pentru medicamente şi participa la greva generală a angajaţilor de la stat şi a pensionarilor, care vroiau să-l forţeze pe prim-ministru ăsta de Boc să demisioneze şi să-i lase pe alţii mai competenţi în loc. Visase urât şi altădată, dar problema era că acum, nu se mai putea trezi din somn!

11. Cotoiul din ulm - Sictireli

Cand au intrat cotigarii pe strada, ceata era groasa ca un rau plin de dejectii. Cotiga! Oamenii ies la porti cu gunoiul menajer in butoaie din tabla ruginita sau in ligheane gaurite si captusite cu foaie de placaj scorojit. Cotigarii sar sprinteni din masina, trag un gat vartos dintr-o sticla de vin si apuca de cazanele pline cu gunoi. Dintr-un astfel de cazan sare un cotoi tinand in dinti un cap de peste. Un cor de fluieraturi il goneste pana in ulmul cel mare de vis-a vis unde s-a cocotat tremurand ca o piftie.

Clasament:

1. - 2. - Poveste de groază - LeeDee - 12v/3 & Înfrigurare - Cristian Dima - 12v/3

3. Culmea străzilor - Sictireli - 10v/6

4. Fiecare cu coşmarul lui - Le Petit Prince - 9v/5

5. - 6. - Pariul pe nimic - Călin - 5v/3, Vis urât - LeeDee - 5v/3,

7. - 8. - Teama - Carmen Negoiţă - 5v/2, Cotoiul din ulm - Sictireli - 5v/2

9. Frica de... - Mariana - 3v/3

10. L.M. - Dan - 2v/2

11. Îngrozitor - Leo - 1v/1

Le mulţumesc pentru voturi lui Călin, Leo, Cristian Dima, ~~Lavinia~~ Desideria (care a acordat doar nouă voturi, am observat foarte târziu şi care doreşte să fie trecută doar cu pseudonimul Desideria, nu are blog), Carmen Negoiţă şi LeeDee P. Si mie.

pay back

2010-05-26T09:48:00.000+03:00

Cronica unei cărţi rătăcite

2010-05-19T15:00:00.000+03:00

Sunt pe urmele unei cărţi. Unei cărticele. Unei cărţulii. Cronica unei morţi anunţate.

Am pierdut-o. Am rătăcit-o. S-a evaporat. Adevărul e că habar nu am ce s-a întâmplat cu ea. Nimeni nu are. E o carte specială pentru că se numără printre puţinele pentru care practic am făcut foamea, cumpărând-o în facultate. Dacă nu cumva o fi chiar singura. Bine, e mult spus foamea, că a fost relativ ieftină, dar faima aşa se construieşte. Când voi ajunge un autor consacrat şi îmi voi scrie memoriile, nu voi putea spune că am dus-o bine ~~şi că mâncam în fiecare zi ciocolată~~ şi că mâncam în fiecare zi. Ca un scriitor de bun simţ va trebui să fi îndurat nenumărate lipsuri şi să fi petrecut multe zile înghiţind în sec şi mâncând febril din priviri paginile cărţilor pentru care mi-am sacrificat banii pe care reuşea mama să mi-i pună deoparte când îmi trimitea ~~pe mail~~ pe tren mămăliga, varza şi scrisoarea despre cei de-acasă. Trebuie să fie ceva înduioşător, o tinereţe chinuită, care să confirme că am toate motivele să mă numesc scriitor.

Aşadar, e o carte mică şi mov. Ultima dată a fost zărită în noiembrie, de către Dan, după ce fusese împrumutată Emei sau înainte să fie împrumutată Emei, înainte sau după ce o citise George, dar sigur după ce i-am dat-o eu Ralucăi, care a transmis-o celorlalţi. Dan spune că a înapoiat-o Ralucăi, Raluca spune că mi-a dat-o mie, dar nu mai ştie când, cum şi de ce. Pe Ema şi George nu i-am mai întrebat nimic, ei sunt doar victime colaterale. Eu nu ştiu şi nu-mi amintesc. Ştiu doar că n-o am. O carte care provoacă amnezie. Dacă am dat-o altcuiva, sau ştie cineva ceva de ea, vă rog io daţi-mi-o înapoi. E cărticica mea fără de care nu pot să devin un viitor scriitor consacrat.

Şi acum o întrebare naivă:

semne

2010-05-17T14:45:00.000+03:00

Un frig care pătrunde până în oase. dimineaţa găsesc în birou fereastra deschisă şi aerul rece pornit. planuri împrăştiate. parcă sunt toate pe dos, mi se zbate ochiul drept din palmă, stângul mă doare surd, l-aş scoate cu un fier înroşit, l-aş înlocui. verific pentru a nu ştiu câta oară contul gol, niciun apel. nou, niciun sens. trei ceasuri rele. tic. Eu tac. mă joc mahjong, nu mai am soluţii, caut să pun în balanţă o piatră, îmi zboară uşor gândul, poartă aripi grele. suntem trişti, aşteptăm o minune.

Pentru concurs, pentru Trilema.

Trei Grivei

2010-05-17T10:20:00.000+03:00

Lola, Laţă şi Grivei

Făceau dragoste în trei.

Dar fiind plini de ghinion,

I-a călcat un camion.

(Poezie învăţată de la Dan!)

The fast and the hungry

2010-05-14T15:00:00.000+03:00

Două ţigănci şi un plod desculţ, în faţa primăriei cu orologiu: "domşoară cât e ceasu zi şi mie cât e ceasu dă şi lu maica o pâine maică ne dai?"

Intru în magazin, iau portocale pentru bunici şi pâine pentru ţigănci, dar pesemne am fost zgârcită: "hai domşoară dă şi lu ăsta micu ceva cere-i bă du-te bă după ea cretinule ce eşti bă aşa dobitoc du-te bă după ea-n morţii mă-tii boule." Aud un papuc zvârlit cu precizie şi pe „ăla micu” lipăind disperat în spatele meu. Din păcate pentru el, nu aveam tocuri.

Pentru concursul de Proză Arhiscurtă de pe Trilema.

Cum înfiletăm şurubul

2010-05-13T16:20:00.000+03:00

Vocile spun că trebuie o postare nouă pentru cel de-al doilea text cu care particip la concurs. Precis lumea simte nevoia să recitească informaţiile interesante despre o înşurubare corectă.

Aşadar, pentru secţiunea reciclare a concursului de Proză Arhiscurtă de pe Trilema, textul cu piuliţe. Sursa: un contract. E bine, dom' Popescu?

Capetele de şuruburi expuse şi piuliţele vor fi hexagonale şi lungimea tuturor şuruburilor va fi astfel încât, atunci când se introduce piuliţa şi se strânge, partea înşurubată va corespunde piuliţei şi nu va ieşi în afara acesteia mai mult de jumate din diametrul şurubului. Toate şuruburile şi piuliţele vor fi înfiletate conform prevederilor normativelor naţionale aplicabile în vigoare şi prevăzute cu şaibe cu o grosime de 3 mm sub şuruburile cu piuliţe.
Vor fi furnizate toate materialele de îmbinare.

Trilema PA Reloaded

2010-05-13T09:30:00.000+03:00

A doua ediţie a concursului de Proză Arhiscurtă pe Trilema.

Sper să câştig cel puţin locurile unu, doi şi trei. Faptul că la ediţia precedentă am ieşit pe undeva între 50 şi 200 nu se pune, sunt optimistă şi înduioşător naivă, un motiv suficient că să mă număr măcar printre primii trei câştigători.

Frumos din partea mea ar fi să am un text nou, dar când o să traduceţi şi voi toată ziua despre piuliţe, prezoane şi livrarea echipamentelor pe şantier în condiţii optime, cu plăcuţe de identificare conform standardelor si normativelor aplicabile în vigoare, atunci să îmi reproşaţi că nu am idei originale.

Deci, până una alta, un text mai vechi, refăcut:

Un căţel crem şi pufos. Visat astă-noapte. Măricel, dar pui, deci un pui măricel de căţel. Avea urechi clăpăuge, patru picioare strâmbe şi limba scoasă tot timpul. Era tot-tot crem, de la bot până la coadă, cu o blăniţă scurtă şi moale, numai bun de mângâiat. Se juca împreună cu mine, era vesel şi îl iubeam foarte tare după cum se vedea în vis. Aşadar, dacă vedeţi pe undeva un astfel de căţel care umblă fără copil, vă rog să-mi daţi de veste pentru că e al meu. Eu am fost întotdeauna un copil fără căţel.

Iar pentru cealaltă secţiune a concursului, de reciclare (text scris de altcineva care satisface cerinţele de întindere), un paragraf a cărui sursă nu ştiu daca am neapărat cum să o menţionez, decât dacă foarte foarte musai, dar în privinţa căruia nu pot exista bănuieli cum că aş fi eu autorul şi care este destul de elocvent pentru lipsa acută de gândire de care dau dovadă în ultimul timp:

Succes! Mie.

postare nouă

2010-05-11T10:43:00.000+03:00

verde mai

2010-05-06T13:50:00.000+03:00

Stări de spirit

2010-04-29T12:00:00.000+03:00

Viaţa mea e bestială

2010-04-23T19:25:00.000+03:00

Viaţa e bestială pentru că, deşi primesc lepşe pe care nu le rezolv de la oameni de treabă precum Simona, Remus, Melania, sau Nina, există mereu opţiunea logică să iau una cu forţa. Aşa că m-am oprit la aceasta, la care universul a făcut să ajung pe o cale extrem de sinuoasă, prin Richie, unul din autorii blogului Marele Ecran, unde am participat concursul ăsta, cu scenariu la postarea asta, concurs de care am aflat de la Groparu, pe care îl citesc din principiu, mai degrabă nu citesc biblia înainte de culcare decât să nu-l citesc pe el! Deci totul se leagă.

Aşadar, viaţa mea este bestială pentru că este groaznică. Pun pariu pe o cutie de creioane colorate că nu se găseşte un singur amărât căruia să i se fi întâmplat în ultima jumătate de an atâtea evenimente dezastruoase câte mi s-au întâmplat mie. Nu se găseşte, deci din prima practic am câştigat o cutie de creioane. Nu e bestial?

Bestial mai e că mama mea a fost atât de inspirată încât să-şi pună ziua de naştere pe aceeaşi dată cu cea a numelui, deci nu trebuie să iau două cadouri! Adică azi. Bravo mama, la mulţi ani!

Altceva: Gossip Girl. DA, şşşi ce, mă uit la Gossip Girl, nu ca voi la seria 1, ci exact la seria a treia. Nu râdeţi pentru că nu ştiu câţi dintre voi sunteţi suficient de bestiali încât să vă uitaţi la Stargate Universe, de exemplu. Deşi cu adevărat bestial ar fi să nu aştept câte o săptămână întreagă pentru un nou episod.

Alt bestial e că păsăresc ciripelele şi că am patru mere verzi. Poate nu vi se pare nemaipomenit, dar pentru mine e o chestie importantă, ciripelele din mintea mea au în sfârşit cu cine să rezoneze! Merele, pur şi simplu, patru.

Însă cel mai bestial dintre bestiale este că îl am pe Dan care mă suportă. Are mai multe calităţi, dar asta e cea mai preţioasă. Studii de specialitate arată că sunt probabilităţi infinit mai mari să existe tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte decât un om care să poată răbda un Vărsător. Mai ales când Vărsătorului i se întâmplă să fie cineva aşa ca mine. Şi mai ales când celălalt om e tot un Vărsător. Dan rezistă ca un martir. Mă suportă când mă crizez că nu a plătit întreţinerea la ora 11, când îi fac scandal că a lăsat pâinea afară din pungă, că şi-a luat o bere, că de ce nu şi-a luat bere, că bate vântul, că am ars măncarea şi că, în principiu, de ce se întâmplă lucruri pe pământ fără permisiunea mea. Toate astea fără să se ia cu mâinile de păr! Cel puţin nu de faţă cu mine. Credeţi că glumesc, aşa-i? Ha!

Quelques paysans!

2010-04-14T15:00:00.000+03:00

el: ce mai faci?
eu: citeam întâmplător pe un blog cum povesteşte o domnişoară că a mâncat Foie Gras A la Plancha cu ciuperci salbatice in sos de vin de porto si sos chutney cu mere si ceapa rosie
eu: şi mă gândeam când oi ajunge şi eu în halul ăsta de fină şi delicată cunoscătoare
el: ce spune că a mâncat?
el: e mai bună o friptură cu mămăligă
eu: da... şi un file de halibut facut in abur de supa de peste si legume, cu sos de smintina si legume tocate fin, decorat cu rosii coapte la cuptor
el: halibulit
eu: şi la desert un fondue de ciocolata fierbinte cu miez din piure de zmeura proaspata (foarte potrivit, pentru ca zmeura e acrisoara si taie din gravitatia aluatului de ciocolata) si inghetata de vanilie
el: a mâncat sau a făcut sex?
eu: se exprimă cu atâta pricepere şi nonşalanţă încât mi-e chiar jenă. sunt o ignorantă!

eu: tu ce faci?
el: la redacţie, scriu
eu: şi mănânci des œufs à la coque avec des radis et du pain tendre
eu: vezi ce preţios sună?
el: da...
el: adică două ouă cu ridichii
eu: şi pâine proaspătă
el: aşa
eu: dar dacă te întreabă cineva, să zici cum ţi-am zis eu
el: bucătărie franţuzească
eu: te rog... french cuisine

eu: mă laşi să pun o parte din discuţie pe blog? uşor modificată…
el: ok
el: dar să nu zică lumea că nu ştim ce e aia mâncare bună şi că facem foamea!
eu: la replicile tale o să modific: "iartă-mă că te-am sedus şi te-am abandonat deşi erai însărcinată, sunt cel mai nemernic dintre nemernici, iar tu eşti cea mai inteligentă"
eu: îţi dai seama că o să zică ce ţărani suntem
el: ce mă? ce modificări faci?
el: !!!!!!!!!!!!!!!!!
eu: de ce, mă, nu sunt inteligentă?

upside down

2010-04-12T11:30:00.000+03:00

up is down

Diferenţe

2010-04-09T07:50:00.000+03:00

Aflu că realizez

2010-04-06T15:27:00.000+03:00

Mai mult decât absolut întâmplător, întâmplătorul perfect, cum s-ar spune, realizez în acest moment, minutul 28 după orele 15, în frumoasa zi ploioasă, că blogul împlineşte un an.

Spun asta pentru că nu am altceva de consemnat. Viaţa e greu uneori, chiar dacă nu pare a trebui să fie. Precum o cărare întreruptă din loc în loc.

Necuvinte

2010-03-22T16:00:00.000+02:00

Când îmi e greu aş vrea să mă imaginez întoarsă în paradisul copilăriei, în curtea bunicii, unde eram la adăpost de toate, indiferent câte "rele" se întâmplau. Să mă întorc în ziua în care... nici nu am cum să aleg, toate au fost zile nevinovate, mi se pune un nod în gât numai când îmi amintesc cât de rea eram, în grădina mea candoarea nu a existat decât în somn, nu asta conta acolo.

Nu mă îndur să evoc nici măcar un colţ din curtea casei, din casa străbunicii, poreclită "bunico", din amintirile întipărite imagini, o dezvrăjire la care nu avem dreptul, oricare cuvinte, oricât de frumoase, ar fi inuman de false. Un paradis la care nu ne pricepem să ajungem pentru că nu trebuie, pentru că ar însemna să renunţăm la noi, cei care ne suntem acum, pentru că poate unii chiar reuşim, dar ne pierdem şi ce este mai degrabă, să fim calici cu noi, sau să fim laşi cu noi? Ca o carte din care este vital să citim, dar ştim că ar arde în momentul în care am deschide-o.

De fiecare dată când mă apucă, mă aşez, de fapt cad, în faţa uşii ăsteia. Mă gândesc să bat, soluţia de mijloc trebuie că nu există încă.

Parfum de iasomie

2010-03-15T18:25:00.000+02:00

Citit. Pe furiş, la serviciu, în pat, încontinuu, la masă, la duş, aproape chiar şi pe stradă.

De la Indicii Anatomice e singura carte care a reuşit să mă capteze într-atât încât să pândesc fiecare moment liber ca să pot continua lectura. Este senzaţia de fluturi în stomac de dorul cititului, pe care romanele Oanei se pricep să o ofere.

O acţiune mult mai antrenantă, când te astepţi să se termine, îţi face surpriza şi continuă, şi o idee inspirată de a folosi personaje "reale", majoritatea prezente în blogosferă. Ai zice un fel de "live... novelling".

Deşi Oana le pune această "etichetă" şi promite că nu va mai scrie pe viitor folosind personaje reale, din cauza dificultăţii de a acorda tuturor acelaşi grad de importanţă, eu îi găsesc la fel de personaje şi dincolo de roman, fiecare cu masca sa de blogger, prin urmare, unii fiind chiar interesant de reîntâlnit afară din... tiparele lor.

Apoi o Lala în aceeaşi măsură de fascinantă, puţin mai umană, puţin mai plăcut sărită de pe fix. Un nebun de alb, cum sigur ar zice Criv ăţ. Merită să citiţi ca să înţelegeţi. Ema observă perfect, "Lala este partea ascunsă a oricărei femei, adică exact ceea ce ne dorim să fim, dar nu avem curajul". Eu aş zice că nu avem imaginaţia.

Un roman precum o ruletă rusească. You never know what you’re gonna get next. Îl aştept pe următorul.

Planuri pentru o casă

2010-03-09T18:20:00.000+02:00

Vreau să colecţionez fluturi vii. Fluturi mari cu aripi moi, rotunde, într-o singură culoare, albaştri şi un galben mai mult spre crem. Să am globuri mari de sticlă în care să îi las liberi. Fluturi care să vină neapărat din ţări exotice, nu le ştiu numele, dar sunt locuri în care e mereu soare, chiar şi noaptea, locuri în care fluturii şi florile cu aripi mari umblă în roiuri. Vreau să merg să îmi culeg singură fluturii rotunzi şi să mi-i aduc acasă în cufere de lemn, după o călătorie cu vaporul în jurul lumii.

Vreau să locuiesc într-o casă îmbrăcată în iederă, să am la intrare două rânduri de scări în formă de arc, să nu ştiu niciodată pe care parte să urc mai întâi. Atunci când aş fi îngândurată să pot să urc şi să cobor încontinuu, fără să-mi dau seama, ca într-o plimbare nesfârşită, până aş reuşi să mă adun.

Vreau să am în spatele casei o gradină cu cele mai multe flori de pe pământ, lanuri de gradină, fără grădinar. Bine, poate un grădinar bătrân, adus de spate şi de ani, măcar o sută, pe care să îl găsesc într-o dimineaţă prefăcut în stană (de piatră). Sau într-un copac adus de spate, cu frunze zburlite şi argintii. În grădină să am alei şi bolţi de umbră prin care să se strecoare razele de soare chiar şi noaptea, şi pe sub care să alerge doi copii veseli şi mici chiar şi când ar fi mari.

În grădină vreau să ies dintr-un dormitor cu baldachin şi pereţi pictaţi vara cu munţi ninşi, iar iarna cu lacuri limpezi. Afară din dormitor vreau să am coridoare lungi şi înalte, mai înalte decât restul casei, cu globurile pline cu fluturi, că de la asta a pornit toată povestea. Globurile să stea în aer, nu mă interesează cum, dar aşa trebuie, ca să poată zbura fluturii cu aripi moi prin ele.

Apoi în bucătărie vreau să am o masă din lemn de stejar, lungă cât să nu îi văd celălalt capăt, şi o bucătăreasa înţeleaptă care să îmi dea cafea cu lapte oricând as avea poftă. Să o găsesc mereu, de parcă acolo ar fi locul ei, şi să mă aşez pe un scaun mare din lemn, să îmi atârne picioarele goale deasupra podelei de piatră şi să sorb din cafea căscând.

În restul casei vreau o bibliotecă. Să aibă cărţi pe jos, teancuri, un labirint aproape, să dansez printre ele ascultând muzica pusă la un gramofon, să fie cărţi pe pereţi şi pe tavan şi chiar şi în ceaşca de ceai. În bibliotecă să fie noapte tot timpul, chiar şi ziua, să am ferestre mari, mai înalte decât casa şi draperii grele din catifea. Acolo trebuie să fie iarnă tot timpul, sa trosnească lemne în şemineul plin de praf, afară să se audă zurgălăi şi din bucătărie să miroasă a scorţişoară. Chiar şi când e vară, dar numai în bibliotecă. Noapte trebuie să fie tot timpul ca să pot vedea stelele printr-un telescop, să mă pot visa pe oricare dintre ele, chiar şi pe cele de la capătul universului.

În afară de bibliotecă şi holuri şi bucătărie - pentru că dormitorul ţine mai mult de grădină - vreau să am în casă o mare, să stau toată ziua în apă, chiar şi atunci când citesc în bibliotecă. În partea de casă în care e marea cu nisip şi alge şi tot ce îi mai trebuie, să fie întotdeauna soare, era clar, chiar şi pe vreme ploioasă, să miroasă a peşte, a pescăruşi şi a albastru.

Când nu alerg după fluturi în ţări fără nume, când nu dorm toată ziua sau toată noaptea în baldachin şi nu citesc sau nu mă uit după stele, vreau să iau lecţii de zbor, chiar dacă o să mă ia ameţeala la început. Bineînţeles, chiar şi fără avion.

Teatru absurd

2010-02-22T10:35:00.000+02:00

Sau mic ghid de locuit cu chirie

- Deci la apă aveţi 75 de metri cubi.

- (Dom’le eşti cretin, îmi vine să-i zic) Dom’ne 80 de metri cubi se consumă într-un an aproape, nu într-o lună jumate, nu vezi că citeşti greşit?

- Când v-aţi mutat luna trecută aveaţi 408, acum 483.

- Pai 408 ai spus tu şi te-am crezut, am avut impresia că ştii să citeşti, dar era 40,8, acum e 48,3.

- Nu e, nu vezi cum se învârte acul ăsta (?!!?). Aveţi 75, asta înseamnă cam 8 milioane şi ceva doar la întreţinere. Mi-aţi dat garanţie patru cinci sute, iar din chirie mai rămân şapte sute de mii, deci cinci două sute sunt în total şi mai aveţi...

Calculase el. Cristi are 28 de ani, e cu două săptămâni mai mic decât Dan, dar asta nu e o scuză. Nevastă-sa are 22. Până ieri au fost proprietarii apartamentului în care am locuit în ultima lună jumătate.

- Ioana, zice ea. Ştii ce mă deranjează pe mine, că ne-aţi anunţat că plecaţi doar cu o zi înainte.

- Dar nu-i adevărat, v-am anunţat cu două săptămâni înainte, Noi avem chiria plătită până pe 10 martie. Doar că plecăm de azi… în vacanţă. Dar vă dăm şi cheile, oricum.

- Fato da’ tu nu înţelegi că aşa ceva nu se face? Dacă noi veneam şi vă anunţam cu o zi înainte?

- Domnişoară, (ieo) nu sunt fato cu tine. Când ne-am cunoscut, eu v-am vorbit cu dumneavoastră, voi aţi dat-o pe persoana a doua.

- În primul rând că eu sunt măritată, da? Şi am şi un copil, aşa că pot să îţi vorbesc cum vreau în casă la mine!

- Apoi dacă ne-aţi fi anunţat cu o zi înainte, restul de bani ar fi rămas la voi. Anunţându-vă noi cu o zi înainte, restul de bani rămân tot la voi, aşa că nu văd problema. Financiar nu-i nici una, presupun că sunt probleme de ordin sentimental, în cazul ăsta…

- Hai, hai să lăsam discuţiile astea, se răsteşte el, hai să calculăm câţi bani mai aveţi să ne daţi. Ia spune ce-i cu geamul ăsta, de ce se închide aşa greu?

- Cristi, eu văd că se închide ca orice geam, dar nu cred că ai tu destulă forţă…

- Nu că nu era aşa când v-aţi mutat.

- Te cred pe cuvânt, eu nu am verificat geamul când ne-am mutat, calculează tu cât costă.

- Da’ ia vino-ncoa, sertarul ăsta ce-i cu el, nu era aşa.

- Da, Cristi, calculează cât costă sertarul.

- Perdeaua de la duş văd că nu mai e.

- Da, când mi s-a făcut rău din cauza instantului de gaze, am căzut peste ea şi am rupt-o. Calculeaz-o şi pe-aia.

- Da la tine totul se calculează, zice ea. Eu nu te cred că ţi s-a făcut rău din cauza instantului, a locuit aici şi sora mea şi nu a avut nimic. Ai tu alte probleme

- (Dacă era cam nespălată, normal că nu, mă gândesc) Nici noi nu vă credem că nu ştiaţi ce probleme sunt cu gazele, aşa că suntem chit.

- Mi s-a făcut rău şi mie de câteva ori, şi fratelui meu când a venit să vă repare canalizarea, intervine Dan. Dacă Ioana e mai sensibilă, la noi nu cred că se justifică.

- Aşa şi cu canalizarea, intervine şi Cristi. Văd că nu aţi lipit la loc gresia. Să vă luaţi racordul înapoi şi banii pentru reparaţii nu se mai scad din chirie.

- Nu voi aţi zis să reparăm dacă avem cum? Când v-am chemat, a durat o săptămână doar până aţi revenit cu un telefon ca să vă reamintiţi care era problema. Sau aţi fi preferat să plătiţi pagubele pentru inundaţie vecinei de jos?

- Dacă nu e lucrarea (!!) terminată, nu ne interesează. Şi-aşa noi cu ce v-am deranjat în tot timpul ăsta?

- Păi tocmai că nu ne-aţi deranjat, deşi v-am spus că sunt probleme cu gazele. În loc să veniţi să rezolvaţi problemele, ne-aţi sunat doar să vă dăm banii pentru chirie.

Între timp Dan, Toni şi Lăcrămioara cară bagajele.

- Deci apă aţi consumat 75 de metri cubi, reia cretinul. Da' o să ne ducem să vorbim cu administratorul totuşi.

- Îmi e şi ruşine să îl deranjez, se pisiceşte handicapat nevastă-sa. Şi fii-ta e singură acasă, eu nu mai suport să mai stau aici să mă cert cu ăştia. Înainte să vă mutaţi eu am venit aici şi am făcut curăţenie o zi întreagă, aşa v-am lăsat eu aragazul ăsta?

- Mult mai rău, iar tigaia şi oalele din el erau mucegăite. Dar dacă aşa ştii tu să faci curăţenie o zi întreagă, e nasol.

- Jfytftyfubjb

Pauză, se lasă cortina. Plec cu bagajele, rămâne Dan să calculeze ce mai avem de plată şi mă sună între timp: A venit administratorul. Le-a explicat ăstora că nu ştiu ei să citească apa şi că sunt de fapt 8 metri cubi, nu 80, cantitate care ar fi însemnat să inunde tot blocul. Şi că într-adevăr instalaţia de gaze e proastă, cine le-a făcut-o şi-a bătut joc de ei. Să vezi cum s-a schimbat asta la faţă când a văzut că nu are cum să ne pună 80 de litri de apă. A zis Cristi că mai avem să le dăm 1 milion 100.

Mă întorc. Până coboară Dan şi urc eu s-au făcut 150. Parcă nu mă mai văd plecată.

- Aţi avut mare noroc cu apa, comentează ea imbecil şi vizibil ofuscată că nu are de unde să scoată bani. Cristi, calculează dragă câţi bani are să ne dea.

- Păi 1 milion o sută pentru facturi, zice el prudent, şi 400 de mii pentru sertar.

- Dragă, da' ce noi suntem bătaia lor de joc, eu n-am chef să ies în pierdere aici.

- Şi geamul 500 de mii, reia Cristi, doar dacă credeţi voi că se face mai ieftin, veniţi cu cineva să reparaţi.

- Pune acolo cât vrei, noi aici nu mai venim.

- Auzi dragă, pune acolo 500 de mii.

- Deci 500, şi o perdea ca aia de la baie costă cel puţin 500 de mii, se uită el chiorâş la mine.

- Aşa…

- Şi 500 de mii reparaţia la canalizare. Şi mai e ceva? priveşte îndoit spre nevastă-sa.

- Să zicem că nu. Trage linie şi calculează.

- Mai aveţi să ne daţi 3 milioane.

Dan către Ioana, după câteva ore:

- Am dat pentru gaze 4 milioane două sute, Proştii ăştia au calculat de trei ori şi au greşit de fiecare dată. Să vezi cum sună după noi când o să le vină factura de 6 milioane şi ceva.

Zi end

Delir

2010-02-16T10:30:00.000+02:00

Duc lipsă de perspectivă clară. Mi-am uitat ochelarii undeva, unde n-am idee. În mod normal m-aş agita, dar ştiu sigur că nu i-am pierdut. Aştept să apară. Între timp, dumnezeu cu mila şi cu treburile mele pe ziua de azi.

Şi Ceaţă. M-am trezit la 7 şi 10. La 7 şi 10 trebuia să fiu la serviciu. Este sigur a treia sau sigur a patra oară când mi se întâmplă asta în 2 ani.. Nu fac parte din categoria celor care pun două sau patru puncte în loc de trei sau care lasă spaţiu înainte de virgulă şi nu lasă după. Doar că de ce nu as pune punct după punct? Susţin punerea de semne de punctuaţie după semnele de punctuaţie;.!

Totul a început într-o marţi din noiembrie. De-atunci trăiesc o mare conspiraţie, Dan zice că a evreilor. Timpul chiar că e relativ, trei ceasuri rele se pot transforma lejer în trei luni. Orice începe într-o marţi, nu se mai termină niciodată.

îN Mateo au ceaiuri, mai nou. "Ediţia de toamnă"... aşa scrie pe pliant, ce! Au schimbat şi playlistul, aşa, hodoronc~tronc, după câţiva ani. Sunt descumpănită. Pe cuvânt că totul pare brusc altfel, acum că nu ştiu sigur când vor apărea ochelarii mei. Imposibilitatea de a privi corect îmi dă senzaţia că sunt într-un univers paralel.

Privind în urmă, totul ar trebui să pară o glumă. După ce m-au inundat, proprietarul a vrut bani ca să zugrăvească. Banii mei ca să zugrăvească apartamentul lui. În plus, şi banii pe care mi i-a dat vecinul-vinovat pentru reparaţia laptopului. Laptopul meu, banii mei. N-am vrut să-i dau, a zis să plec şi în două ore eram dusă. Nu se aştepta pentru că seara m-a sunat să mă întrebe când mă întorc. Am lăsat acolo 4 milioane, plătiţi în avans, şi doi ani de dulce linişte plictisitoare.

Am mai terminat o carte de ROB. La întâmplare. Zilele astea nu pot să citesc altceva. La fiecare final de lectură mă simt ca şi cum m-ar fi părăsit iubitul. Nevinovată. Aştept OSM.

M-am mutat la o doamnă drăguţă care mi-a povestit că îmi ia patru milioane pe lună şi că ea o să plece în Franţa în două săptămâni. Asta era în noiembrie, ziceam. Apartamentul distrus de ultima "chiriaşă" căreia nu-i luase bani pe chirie şi care, în schimb, nu plătise nicio factură. Dar distrus, nu aşa în glumă... A descoperit dumneaei, doamna drăguţă, nişte jurnale ale fetei şi a constatat că se ocupa cu ceva treburi sataniste. Mi-a împărtăşit impresiile şi mi-a arătat că nişte poze pe care le-a făcut fetei, tocmai acelea!, nu ieşiseră. Apoi a plecat şi m-a lăsat să dorm singură în apartamentul distrus, pe o improvizaţie de saltea şi cu poveştile despre fata satanistă care nu a ieşit în poze.

Mâine este ziua lui. Mă gândesc că nu pot să scap cu un buchet de flori şi o cutie de bomboane. Deşi…

L-am întrebat de 10 ori, în modul cel mai subtil: "Nu mai bine îţi dau bani în loc să mă gândesc ce cadou să-ţi iau?", iar el, subtil ca şi mine, mi-a răspuns: "Eu te vreau doar pe tine".

Deci doamna trebuia să plece în noiembrie. Între timp mi-a dat Lăcrămioara un pat de campanie. La sfârşitul lui decembrie, lună de chin şi convieţuire cum nu mi se mai întâmplase de când am terminat facultatea, am întrebat subtil, aşa cum mi-e obiceiul: "În cazul în care plecaţi până la revelion, e vreo problemă să-l fac aici?"

Nu faci ncio brânză cu subtilitatea, zilele trecute s-a întâlnit Dan cu doamna. Întâmplător. Nu în Paris. Am plecat lăsând în urmă alte patru milioane şi câteva iaurturi în frigiderul care nu funcţionase oricum toată luna.

Şi-am vrut să mă duc la biserică. Mi-am zis, doamne, e clar că avem probleme, hai să stăm de vorbă şi să ne împăcăm. Vin eu la tine. Ningea mărunt şi se înserase. Dau să deschid uşa. Dinăuntru femeia de serviciu strigă la mine nervoasă: „Da’ tu nu vezi că am închis, ce-ai de tot tragi aşa?” După ora şapte se închide la credinţă. M-am închinat.

Acum căutăm să ne mutăm iarăşi. Motive din cele mai diverse: vecina de jos m-a ameninţat că ne pune lipici pe clanţă dacă mai scutur ceva pe geam. Dedesubt e rău, deasupra e rău, la naiba. Mă deprimă balamucul mutărilor, imposibilitatea de a-mi crea alte tabieturi, alunele din ciocolată, autobuzele care au mereu acelaşi traseu.

N-am perspectivă. Sau e de la fără ochelari.

Nişte bloggeri!

2010-02-13T19:15:00.000+02:00

A avut loc a 62g10a69y89,89.89 - a întâlnire a bloggerilor care suntem şi deşi nu ne simţim neapărat aşa, ghinionul face să avem bloguri.

Nu m-aş fi aventurat să postez dacă nu m-aş fi găsit în ingrata postură de unic fotograf de serviciu, aşa că trebuia să arunc şi două trei cuvinte pe lângă pozele care mi se par foarte reuşite din punct de vedere al atmosferei... care s-a lăsat surprinsă.

Nu pot să spun că a fost cea mai reuşită seară, pentru că toate cele de până acum au fost în aceeaşi măsură de interesante, şi când am fost 4-5 şi 100. În ordine alfabetică: Oana, cu vestea fericită pentru mine că Parfumul văduvei negre apare cu următorul număr al revistei Flacăra, Raluca, fotograf-copilot, care a facut cinste cu o bere pentru că a câştigat locul II la concursul pe PA-uri de pe Trilema, Ema cu Alin al cărui blog merită promovat pentru originalitate, Mişu împreună cu soţia-amantă, Adi Preda, Adi Enache, Geocer care a avut de împărţit un vin cu Remus şi Dan Badea cu amanta lui.

Spre sfârşit, când toată lumea vorbea în acelaşi timp cu toată lumea, am facut şi un film, iar dacă nu îl încarc cât de curând, înseamnă că am găsit motiv să îl păstrez ca material de şantaj :D

Pentru eventuale reclamaţii şi solicitări de ştergere de poze, apelaţi cu încredere, deşi eu cred că ar fi păcat:

PS. Ca dovadă că suntem tineri inteligenţi şi deosebiţi, nu ştim să spunem sigur nici a câta întâlnire a fost - vorba vine sigur, că suntem total în ceaţă - nici câţi am fost, până nu încercăm să ne numărăm pe degete sau cu boabe de fasole, nici ce am avut de citit, sau ce vom citi pentru data viitoare, nici numărul sticlelor... nici măcar ce culoare aveau ochii domnişoarei care ne-a servit aseară!! Nişte... bloggeri!

O societate bolnavă

2010-02-12T10:50:00.000+02:00

Zilele trecute stăteam. În jur plutea o stare de împăcare şi o linişte conspirativă. Am realizat dintr-o dată că asta e vocaţia tuturor. Pentru că nu stăteam orişicum. Stăteam şi aşteptam să intru undeva. Asta mi se pare cea mai perversă modalitate de a pierde timpul. Din cauză că se justifică. Adică aştepţi să-ţi vină rândul să intri la dentist, să zicem. E o treabă serioasă, trebuie să iţi rezolvi problemele de dantură.

Stai pe scaun şi te uiţi în gol, sau la televizorul acela pus intenţionat pentru că oamenii, atât cei programaţi, cât şi cei care te cheamă la o anumită oră, ştiu cât de perfect improbabil este să intri chiar atunci când s-a stabilit.

Stai acolo cu expresia că dacă ar fi după tine ai prefera să fii la serviciu, să găteşti trei feluri complicate de mâncare şi să ai grijă de câţiva draci de copii, ori să baţi cel puţin covoarele la -10 grade. Dar universul te obligă ca tu să stai degeaba acolo şi să te iroseşti.

Minciuni sfruntate. Toată lumea ştie că la dentist e singurul loc unde nu poţi fi tras la răspundere că stai. Dar nimeni nu spune nimic. E o conspiraţie monstruoasă şi tacită. Pe motivul „că la mine e ceva complicat, o să mă ţină foarte mult şi nu are sens să aşteptaţi după mine”, uneori se întâmplă chiar să îi dai voie celui care e după tine să intre înainte, numai ca să prinzi ultimele 15 minute din Esmeralda.

Trăim intr-o societate alcătuită din veritabili pierde-vară şi din indivizi care ar spune orice că sa se degreveze de responsabilităţi. Mi-e mie jenă.

Am uitat. Eu stăteam să intru la masaj. Am nişte probleme groaznice cu spatele…

Poze live sau cum a luat sfârşit o dramă

2010-02-08T13:50:00.000+02:00

Poze live în direct de acum două zile cu animalul zurliu şi glumesc, cred că vă daţi seama, n-a fost chiar o dramă. Mai mult un dezastru.

Pe mine mă sperie chiar şi amintirea ei, deşi era foarte blândă (mint, da?), a produs ceva pagube triste, dar încep să mă vindec. Trecerea ei prin viaţa noastră a lăsat urme. În toată casa, unele cred că încă nedescoperite, însă am aprins beţişoare parfumate.

Cel mai marcat a fost Dan, (ca teritoriu, vreau să zic) cred că de 6-7 ori, dovadă a unei iubiri persistente, călduţe şi cam urât mirositoare.

După ce am cedat psihic şi am trimis-o la colţ (adică nu i-am mai dat voie în pat) s-a îmbolnăvit. Pentru că de-asta arată aşa cuminte, nu vă lăsaţi amăgiţi şi să credeţi că n-am eu suflet:

... şi într-un final a venit Lucian (ştie cine cunoaşte):

... propritarul de drept, şi a luat-o acasă, într-un loc mai bun, cu multe pisici aşa ca ea. Amin

(Eu şi cu Dan am hotărât că cel mai înţelept ar fi să înfiem. Un copil de vârsta noastră. El zice că o domnişoară, eu mai mă gândesc, aş vrea gemeni...)

Pisica zgubilitică

2010-02-01T14:35:00.000+02:00

Avem pisică. Nu o cheamă nicicum pentru că nu vine orice i-am face. Oricum, în afară de "pis, pis", "mâţă frumoasă" şi "cretino care eşti ce m-ai zgâriat" nu i-am spus până acum şi nici nu cred că o vom chema altfel, deci nu se justifică o risipă de nume.

E mică şi zgubilitică şi cam uşchită cu capul. Un picuţ de pisică albă toată. După ce i-am dat drumul în casă, ne-a scuipat şi a vrut să o ia la fugă, dar a alunecat pe parchet şi s-a dat cu capul de oglinda de la şifonier. Apoi a dispărut pur şi simplu şi de-atunci n-am mai văzut-o. Părerea mea este că nici nu există. De fugit nu avea pe unde. Ori s-a evaporat, ori nu a fost de la bun început şi am visat. De exemplu am mai visat eu odată că mi-a intrat salariul pe card cu o săptămână mai devreme, deci tot ce e posibil.

Mama mă întreabă ce îi facem când plecăm mai multe zile de-acasă. Eu zic că abia o să se bucure pentru că oricum nu îi place de noi.

PS. Poze, când o să apară... dacă o să apară.

Printre pietre

2010-01-24T12:45:00.000+02:00

Îmi trebuie apă, nu pot să mor cu mâinile murdare;
pământ, să mă îngrop printre pietre, piatră cu piatră;
să plec spre muntele care mă cheamă la fiecare miez de iarnă grea,
să calc cărări pe aripi până la tine, la ochii cerului,
să ne dea Domnul un gând bun;
trebuie să găsesc pădurea peste stânci -
am de stat la poveşti în taină, am să spun multe de pe suflet,
două-trei vorbe şi o să mă dea pământul afară:
în veci nu primeşte oameni cu oameni în pântec,
în veci nu se pleacă fruntea
spre mâna mea de piatră.

Pentru concursul de Proză Arhiscurtă (proză sms, cum îi zice Dan) de pe Trilema, dacă mai era vreun dubiu.

Vizită în casa din lemn

2010-01-22T10:00:00.000+02:00

Singur mi-ai deschis poarta de la ograda cu trei câini. Ai proptit umărul în ea când îngerul împingea cu o aripă de partea cealaltă, şi parcă văd aievea o veche Evă cum m-a întâmpinat pe şoptite, să nu ne destrame din singurătăţi. Am intrat şi m-am minunat în gând de ceasul târziu în odăile cu fereşti spre cer, din lemn îngânând a Brel şi ave maria pictat între icoane. Acum, aproape de miezul nopţii, caut după tine cu vătraiul prin foc; spre zori ai să te prefaci cenuşă şi voi rămâne eu, tăcerea ta.

Încă pentru concursul de Proză Arhiscurtă al lui Mircea, ultimul, dar nu cel din urmă. Text.

Să ziceţi mersi

2010-01-21T07:31:00.000+02:00

Mai ţineţi minte cum era să fiu o glumă proastă?

Ei bine, se întâmpla fix acum 26 de ani.

Să ziceţi mersi, că nu ştiu zău ce vă făceaţi fără mine.

Viaţa la ţară

2010-01-18T23:10:00.000+02:00

PEPENI, hai la PEPENI BĂ, să vă dăm pepeni! O găină grasă, cum se cuvine, grăbeşte cu o liotă de pui negricioşi pe urmă, de-ăia de-ţi ciugulesc degetele când îi prinzi. Mereu lipseşte unul: dacă-l mănâncă pisica, găsi-o-ar boala, se necăjeşte naşa mea. Din straturile cu roşii galbene, cotoiul miaună languros la vecina handicapată: Ncenfanci? Bine, ia, ascult Tezaur Folcloric.

Şi îmi e dor de un cer senin. Plouă atât de cald peste frunze, încât aş sta toată ziua într-un pântec şi aş refuza să mă nasc.

O scriere veche în straie noi (rămasă mai mult în costum de baie, dacă e să mă întrebaţi pe mine) pentru concursul trilematic al lui Mircea. Regula este ca textul să se încadreze în 495-~~500~~ 505 caractere pentru a se numi un PA.

Pierdut cuvinte

2010-01-14T17:05:00.000+02:00

Mi-a notat Costin în dedicaţia romanului său de poezii: „Poetei X”. X sunt eu. Costin este constructor de versuri albe, aşează frumos vorbe unele peste altele, ca pe cărămizile arse de soare, şi face adăposturi pentru gânduri. Eu nu mai sunt. Demult, cam de pe când mi s-au rătăcit cuvintele. Uneori îşi iau singure câmpiile (poate din cauză că adevărurile limpezi chiar sunt inexprimabile) şi te lasă, aşa cum îşi lasă un om femeia, aşa cum ne lasă la răstimpuri dragostea. Vorbele mele din lemn de brad.

Scris-am eu pentru Concursul de Proză Arhiscurtă organizat de Trilema. Deşi mai degrabă de Mircea.

Aroganţe

2010-01-06T17:10:00.000+02:00

Pe 2010, eu, Ioana, mi-am propus să fac un lucru pentru blogul ăsta şi anume să scriu. Asta în ciuda faptului că de când nu am mai avut decât o postare la două săptămâni, am urcat vertiginos în Zelist. Dar succesul mă incomodează.

Ei bine, de-acum o să fac şi eu ca voi, o să scriu despre propria persoană, ce nu-mi place mie şi ce nu-mi convine, cine mă enervează şi la ce adresă locuieşte şi din ăstea asemenea, păreri. Adică treburi arogante. Numai că spre deosebire de voi eu recunosc că astea-s aroganţe, pentru că nu-i nimic interesant în informaţii despre lungimea cozii pisicii, indiferent a cui o pisică o fi. Adică o să încerc să fiu şi mai rău. Sper să-mi iasă.

Şi pentru că este şi Sfântul Ion şi toate se leagă, o să vedeţi, o să povestesc cum mi-am început eu cariera de persoană încrezută şi arogantă.

În primul an de facultate m-am dus la cămin ca tot omul, cu încredere în fiinţele oameni şi cu dorinţă de socializare. Şi ce dacă eram o roackăriţă cu tricouri negre care asculta Cradle of Filth şi Cannibal Corpse în timp ce colegele maneliste şi pe jumătate de etnie rromă încercau să-mi explice că nu se dă cu mătura în cameră încă din prima săptămână? Şi ce, credeţi că chiar nu se pot înţelege oamenii? Da, păi nu. Ăstea m-au dat afară după două săptămâni, au zis că mi-ar fi mai bine într-o cameră în care nu se fumează. Au fost de treabă şi mi-au propus să-mi las la ele frigiderul, dar noile colege care nu s-au lăsat intimidate de puţină curăţenie, au zis nu, să îl iau cu mine. Altfel eu îl lăsam, că sunt cam fraieră de fel. Pe bune, nu glumesc.

În afară că sunt fraieră (poate credeţi că glumesc, dar nu), sunt şi credulă. În noua cameră am crezut că totul a fost o întâmplare nefericită şi m-am relaxat. Aici a fost prima greşeală. Apoi, după o scurtă perioadă de dezamăgire, am început să fiu din nou eu. Aici a fost de fapt greşeala care a contat. Pentru că eram 4 colege dar cinci paturi, ălelalte au repartizat un pat sub al meu, iar când s-a pus problema ce facem cu salteaua, eu am zis că pot să o pună la mine pe pat, nu mă deranjează să am două. Adică mă încurca, eu sunt scundă şi până mă căţăram în el era o aventură, dar mă puteam sacrifica.

Totul a fost ok (aşa îmi închipuiam eu (pentru că se pare că cititul la toaletă, duşul zilnic şi jocul de canastă sunt considerate excentricităţi printre studentele la Litere) se închide şi prima paranteză), până când un hăla absolut întâmplător care nu avea de lucru a venit la noi în cameră şi a întrebat: „Dar dintre toate 4 de ce tocmai tu dormi pe două saltele?” Şi a răspuns Ioana, cu naivitate în glas şi uimire sinceră în priviri: „Pentru că eu sunt Ioana!!” Doh. Ei, da.

Drept pentru care cred că îmi puteţi ura deja la mulţi ani, treacă de la mine.

Să nu ziceţi că n-am zis

2010-01-04T11:30:00.000+02:00

Orice explicaţii este grele spre imposibil momentan. Trebuie să pricepeţi că unii aşa ca mine nu au lucrat între crăciun şi revelion... aşa ca voi. Şi deci sunt dezorientată, confuză, căscată, timidă. Aştept cu nerăbdare următoarea vacanţă. De crăciun, normal. Mai e doar puţin.

PS. Şi poze de la revelion. Ca să nu ziceţi că am stat acasă (că sunteţi în stare) (deci n-am stat acasă, da?). Cu oameni faini pe care nu îi cunosc. Şi pe care îi cunosc. Eu eram la capătul celălalt al aparatului.

PPS. Şi un live (scuzaţi calitatea inregistrării):

Şi la vară iarnă

2009-12-20T21:00:00.000+02:00

În primul rând vreau să vă spun mai multe chestii.

A fost un an şi au fost vreo două nopti pur şi simplu de-a dreptul, iar în ultima lună am impresia că am trăit câteva secole cel puţin.

Şi tare am impresia că nu s-au terminat.

Iar drept e că uneori când nu-ţi vezi capul, numai de scris nu-ţi mai arde, prin urmare vă transmit un călduros cu altă ocazie.

Hai la mulţi ani şi la vară iarnă.

A fost

2009-12-07T17:00:00.000+02:00

A fost a cincea întâlnire a clubului de carte de bloggeri de indivizi care citesc.

Foarte ciudat şi uimitor cum au trecut aproape trei luni şi oamenii aceştia care suntem nu reuşim să ne certăm, ba chiar aşteptam cu nerăbdare să ne revedem, în ciuda faptului că suntem cam fiecare cu capul, în felurile noastre plăcute de altfel.

Şi a fost Ema. Ema a scris despre Adam şi Eva. Ema scrie foarte cumva cu un stil al ei aparte. Cu un fel de parfum.

Raluca, a cărei zi de naştere a fost săptămâna trecută, la mulţi ani Raluca, era să primească un trandafir de la George, numai de-ar fi venit. Nu-i nimic, l-am luat eu, din păcate din fericire.

Mişu a băut ceai. Poate din cauză că ne aflam într-o ceainărie, ori poate efect firesc al prezenţei unei soţii frumoase - al cărei nume nu mi-l voi aminti, dar nu dinadins, ci pur şi simplu, din uitare -, nu vom şti niciodată.

Apoi Alin cel Fără de Blog, excepţia care întăreşte regula că suntem o întâlnire de bloggeri, şi George cel Intolerant a cărui veşnică nemulţumire se află pornită într-o căutare asiduă, o campanie de cucerire, parcă, a tot ce poate fi combătut, cârcotit, bombănit şi contraargumentat.

Şi Oana care a făcut pustiul de bine şi a livrat-o întreagă pe Ioana la noua locuinţă, în mod ironic tot în pădure, dar acum mai pe lângă biserică, dacă o fi trebuind asta să însemne ceva pentru Ioana.

Iar pentru data viitoare a rămas să citim de Ileana Vulpescu Arta conversaţiei, o carte pe care nu mă satur să o reiau şi care parcă este alta la fiecare lectură, o carte a multor destine, cu toate că este una a singurătăţii.

Contra timp

2009-12-07T12:50:00.000+02:00

Pe fugă

2009-12-01T13:55:00.000+02:00

Stiţi, senzaţiile de fericire sunt scurte şi de cele mai multe ori nu au motiv aparent. Senzaţiile veritabile, nu fericirea fabricată, vreau să zic. Există câte un moment în care te trezeşti, hodoronc-troc, cum ar veni, că iată, vârtejul de lucruri din jurul tău se aşează cum n-ai fi putut bănui şi exact în felul în care trebuie, poate nu neapărat în cel care ţi-ar fi plăcut.

Exact în acelaşi fel există momentele în care ştii că a luat sfârşit o perioadă şi că începe alta, fără ca nimic să poată prevesti asta. Nu sunt treceri marcate de evenimente importane, când ai terminat facultatea, poate când ai pierdut pe cineva, sau când te-ai căsătorit, nu sunt nici măcar momente fericite şi nici neapărt triste. Există pur şi simplu un punct de tranziţie, pe care probabil nu ţi-l vei aminti când te vei gândi peste ani la trecut, ceea ce îl face cu atât mai important, mă gândesc.

Ce importanţă are că eşti în curs de mutare dintr-un loc care nu era al tău, în alt loc care nu este al tău, una dintr-un lung şir, nici măcar nu ştii dacă eşti la jumătatea firului sau cine ştie unde. Iar în mijlocul oamenilor care se foiesc în jurul tău şi a grămezilor de lucruri şi evenimente care nu îşi întrerup cursul, te aşezi pur şi simplu o clipă, te uiţi pe un album de poze cam vechi care ţi-a picat în mână întâmplător şi îţi dai seama ca aici s-a închis o uşă, mai bună, mai rea şi că se deschide alta, mai rea sau mai bună.

Şi zâmbeşti şi o iei de la capăt, uitând. Pare-mi-se că asta-i viaţa.

Părerea mea

2009-11-27T10:20:00.000+02:00

Părerea mea e că am terminat de scris.

Indecent

2009-11-19T11:00:00.000+02:00

Strategia mea e très simplă. Nu fac, nu mă pasionează să vorbesc despre, de altfel nici n-aş avea ce zice, nu citesc nimic în materie de aşa ceva. Ieu mă uit pe poze. Nu ştiu cum vine asta, îmi trezeşte interesul, dar nu mă preocupă.

Sunt fel dă fel de saituri şi forumuri pe tema asta. Da ştiu, voi nu vă uitaţi, de-aia vă şi zic eu. Mno, şi ăia pe-acolo sunt care mai de care mai cunoscători şi pricepuţi, fiecare deţine tactica supremă şi piatra filozofală. Doar adevăraţii specialişti, ăi care se pricep la teorie şi nici practica nu-i omoară, ştiu cum se împart "pasionaţii" din acest domeniu: avem (vorbesc din auzite) neiniţiaţii - gură-cască, dacă e să facem un spirit de glumă -, apoi învăţăceii fără pretenţii, care se străduie pentru că trebuie, şi aici intră familiştii, amatori cum ar veni, oameni care au o idee vagă şi cum-necum se descurcă. După ăştia sunt cei care trăiesc cu iluzia că se pricep şi nu poţi să-i convingi alminteri, mediocri care dacă ştiu cum arată, se simt cel puţin zei în domeniu - ăştia sunt peste tot. Între mediocri şi adevăraţii maeştri nu-i decât un mic mare pas, aici ori eşti bun, ori eşti degeaba. Guru ăştia care le combină în toate chipurile, de nici nu ţi-ai putea închipui că se poate şi aşa, te fac să crezi că doar pare complicat, pentru că în fapt ar fi greu să gândeşti atât de simplist. Asta e fraiereală, în realitate arată simplu doar pentru că e în asemenea măsură de complicat şi depinde de atât de multe, încât e imposibil să vezi dincolo de aparenţe.

Pentru că aici, în afară că trebuie să pricepi practic procesele fizice şi chimice - în teorie ceva mare nu intră în ceva mic, deci n-ai avea cum să le "combini", dar practica a arătat că se poate, şi alte exemple nu pot să vă dau că nu le am cu ştiinţele exacte, ziceam, în afara de asta, trebuie să ai şi fler, talentul ăla de a face totul să fie o artă, un simţ care să îţi spună unde, cât, în ce fel, în care moment, când bagi, când scoţi. Şi să nu mai vorbim de experienţă. E suficient să lipsească un singur astfel de ingredient şi rezultatul va fi unul care să răspundă unei simple nevoi primare.

Acum nu pot să spun că nu am încercat şi eu, am totuşi o vârstă. Asta e precum fumatul, mulţi o fac fără să priceapă clar de ce... că aşa se obişnuieşte. Mie mi se pare absurd să te chinui când vezi că nu le ai, doar ca să demonstrezi că eşti în rândul lumii. Dacă am accepta mai des că se poate şi fără activităţi a căror lipsă, în mod aparent, este de neimaginat, cred că am fi puţin mai relaxaţi. Dar, de, e cumva paradoxal.

Eu am renunţat, după cum am zis, găsesc totuşi o plăcere în a mă uita la poze. Probabil are nevoie şi mintea de un stimul. Mă satur cu privitul, am suficientă imaginaţie, zic. În principiu mă uit aici şi aici, ei au cele mai elocvente imagini, urmăresc întregul proces, surprind detaliile, ce mai, e o poezie fotografică. Azi însă m-am surprins citind despre cum se face. Ca în orice domeniu, când realizezi că te încearcă o plăcere pentru ceva ce consideri a fi de neconceput, ai un şoc. Presupun că în cazul meu asta nu se poate numi decât perversitate culinară. Pentru că despre gătit era vorba...

Indicii anatomice

2009-11-16T16:55:00.000+02:00

"De ce te uiţi la mine

Cu ochi străini şi goi,

Eu cred c-ar fi mai bine

Să-i scoatem pe-amândoi."

Lectura am început-o încă de la coperţi pe care, recunosc, eu iniţial am văzut desenate o pereche de silicoane. Nu că aş avea nevoie să visez mălai, dar probabil simţul meu artistic pătrunzător a interpretat aşa. Prin urmare am lăsat deoparte Integrala Andrei Mladin şi am pus mâna pe... Indiciile Oanei să văd care-i treaba.

După trei zile de de citit într-un suflet, multele idei pe care le ştiu a spune se rezumă la următoarea: mai vreau.

Calculasem eu că o să îmi placă pentru că cei care o citiseră au zis că au râs, deci dacă e cu râs, este clar pentru mine. Culmea, că nici nu am râs, dar mi-a părut şi rău că s-a terminat, cum nu îmi amintesc să-mi mai fi părut de mult. Eu l-am găsit un roman poliţist serios, cu umor suficient să nu devină plictisitor, potrivit cât să stârnească zâmbete, dar parcă nu râsul, şi cu destulă adrenalină cât să ai impresia că se va petrece toată acţiunea fără tine dacă laşi cartea din mână.

E drept totuşi că pe mine nu acţiunea cărţii m-a ţinut în priză, ci personalitatea Iolandei, personajul principal. De la Melania Rodicăi Ojog-Braşoveanu nu m-a mai fascinat atât de mult o altă figură. Am bănuit că atitudinea şi replicile Lalei au provocat râsul. Eu le-am găsit fireşti pentru un om cu povestea ei.

Citind, mă întrebam dacă Iolanda Ştireanu există cu adevărat (aş fi făcut bine să urmăresc ce a scris Oana pe blogul ei despre Indicii, dar de); atât de logic construit mi-a părut personajul, încât mă gândeam că nu poate fi doar fictiv. Caracterul ei, reacţiile, replicile şi întreaga atitudine sunt foarte interesant potrivite şi surprinse şi nu pot decât să o aplaud pe Oana pentru imaginaţia creatoare şi capacitatea de redare pe care le are.

Aşadar, în speranţa că Parfumul văduvei negre va ieşi cât mai curând, nu îmi rămâne decât să vă recomand călduros Indicii Anatomice. Serviţi cu încredere.

Cronica unei săptămâni ratate

2009-11-12T10:00:00.000+02:00

Marţi, cam ora 6, eu şi plasa mea de struguri vrem să intrăm în casă. În urma noastră o ploaie măruntă dar hotărâtă ca o picătură chinezească. Eu cu gândul la struguri, strugurii cu gândul la nemurire. La intrare o baltă de apă, la fel ca pe tot holul. Zic, bă, meseriaşii ăştia care au pus uşa mea cea nouă cu lumini pe clanţă şi sonerie încorporată tre că sunt nişte meseriaşi dacă la prima ploicică mai hotărâtă îmi intră apa în casă. În fine, se şterge, bine că n-am pământ pe jos.

Dau să intru; zic (că mi-am zis multe în seara aia), băi, ce naiba, de la o baltă de apă miroase în halul ăsta a igrasie, zici că mi-a plouat pe hol. Lipa-lipa intru în dormitor, căruia într-o garsonieră i se mai spune şi sufragerie, living, birou, cameră de zi, cameră de noapte şi debara. În cameră, deci, un aer cam suspect. Zic, uitându-mă la balta de lângă geam şi la draperia udă, băi, naibilui, am lăsat fereastra deschisă şi mi-a plouat în casă. Ridic ochii şi zic, băi, ce naiba, a plouat pe tavan? Îmi pun ochelarii şi mă uit mai bine pe jos, covoarele ude; zic, băi naibilui!

Mă uit la bucătarie, apă cât să înoate lejer o răţuşcă mai mică. Zic, băi, s-a stricat frigiderul; ştiu că nu l-am mai dezgheţat de un an, dar totuşi nu-mi explic cum s-a umplut cu apă găleata asta de gunoi direct din frigider. Mă întorc şi mă uit la televizor, ieşeau aburi din el, mă uit la pat, pătura udă, cearşeafurile ude, patul ud. Zic, băi, ce naiba am făcut, chiar aşa m-am senilizat?

Mă uit cu strângere de inimă spre laptop, pe capac apă, îl deschid, de parcă nu era clar, în taste apă. Mă uit la prize, pline cu apă, mă uit în şifonier, constat că mai am două prosoape uscate cu care învelesc grijulie laptopul. Stând aşa în atmosfera aceea suspectă, mă picură un pic de apă pe nas. Mă uit. Şi văd că mă plouă. Mă mai uit o dată şi văd un perete ud, doi pereţi, trei, în fine, toţi pereţii uzi. Mă uit la cărţile de pe noptieră. Erau în regulă, zic, e un semn ca să citesc mai mult.

Deci mă inundase nemernicul de vecin. Dau telefon la proprietar şi Lăcrămioarei, mă aşez pe un taburet plin de apă şi cu laptopul în braţe încep să plâng. Plâng ce plâng şi vin pe rând proprietarul - nea Nicu' -, Lăcrămioara şi alte 10 persoane despre care am aflat cu ocazia asta că îmi sunt vecini şi mă cunosc. După 2 ani cred că era timpul să-i cunosc şi eu pe ei.

Proprietarul stă cu mâinile în buzunare şi se uită pe pereţi, Lăcrămioara telefonează lui Dan Badea (mersi, Dan) să afle ce e de făcut în legătură cu administratorul care nu vrea să vină să constate. L-am înţeles când mi-a trecut 40 de m cubi la apă, l-am înţeles că nu a vrut să vină când răsufla aragazul, dar acuma, de focul la o ploicică, n-am mai priceput.

Eu stăteam pe taburel, cu laptopul în braţe, lumea venea şi ieşea, constata, se minuna, mă compătimea, proprietarul îşi luase o bere, ce naiba, noi să ne simtem bine. Vecinul de sus zicea că nu e vina lui, că el nici nu era acasă când s-a spart ţeava. E rârâit vecinul, a zis că "tre să vedem ce facem". Au trecut două zile şi strategia a rămas aceeaşi, "tre să vedem ce facem".

Patul l-am uscat cu fierul de călcat. Au venit ai mei şi mi-au luat toate hainele şi covoarele şi în principiu cam... tot ce aveam. Mai am două prosoape. Televizorul are imaginea deplasată pe jumătate, dar dacă îi dau doi-trei pumni, merge. Telefonul fix merge. Are ton când e receptorul pus în furcă. Atunci când îl ridic, nu mai are. Laptopul se deschide dar clikul de dreapta e acum de stânga, iar cel de stânga e degeaba. Netul nu se mai conectează, normal. Drept pentru care am reuşit să citesc deja jumate din cartea Oanei. Zic, e bine, o inundaţie te face oricând mai citit. V-am zis că mi-am zis multe în seara aia.

Indicii

2009-11-09T14:20:00.000+02:00

Indiciile Anatomice se lansează şi în Piteşti:

Oana, în cazul în care nu ajung, să fii liniştită că am angajat câţiva spioni undercover să stea cu ochii pe tine. Dacă vezi un tufiş care se deplasează, să ştii că eu l-am trimis :D

Instigare la "inexprimare"

2009-11-06T14:05:00.000+02:00

Cum ar fi să nu ne mai dăm cu părerea? O viaţă, glumesc, măcar o zi în care să nu avem nemulţumiri, aşteptări, opinii, o zi în care fiecare să îşi vadă de treaba sa, iar treaba să fie alta decât a privi peste gard, în curtea vecinului.

O zi în care să nu te enerveze că Zoso vorbeşte despre un iaurt care ţie nu îţi place, că Pitici are un limbaj vulgar, că Trilema... există şi este, că DeMaio e roackăr şi pletos, ori că 10 mii de alţi bloggeri sunt agramaţi sau inculţi.

O zi în care să poţi să nu ai o părere cu privire la cum arată, ori cât de urât sau nepotrivit se îmbracă oamenii, cât drept la credinţă au sau nu au, cât de corect sau incorect se exprimă, o zi în care să nu-ţi dai cu părerea vizavi de orientările sexuale, capacităţile intelectuale, gradul de importanţă, culoarea ochilor, dreptul de a exista al ţiganilor, al extratereştrilor sau al pelicanilor.

O zi în care să nu te vaiţi că ploaia e udă, că banii puţini nu-ţi ajung pentru ţigări, că munca e prea multă, şefii nu te respectă, prietena te înşeală, că viaţa e greu, visele ~~nerealiste~~ irealizabile şi oamenii răi.

O zi în care să nu te mai defineşti prin existenţa altora, în care lipsa unui punct de vedere să nu îţi anuleze personalitatea, o zi în care să nu te mai lamentezi, să nu mai ai pretenţii şi în care să nu mai caşti gura la cum spun alţii că este sau nu bine, pentru a putea fi capabil să trăieşti.

În loc de o zi în care să purtăm pălării, să stingem luminile, ori să nu fumăm, să avem o zi în care să nu ne dăm cu părerea niciunul. Ce părere aveţi?

Informaţii de la mine

2009-10-28T17:15:00.000+02:00

Despre peunde-am mai fost şi peunde-o să mai fiu. Zilele astea.

- vinerea trecută, a doua întâlnire a clubului de carte; cu poze. Sunt mândră că i-am arestat Oanei, cu voia ei, Detectiv fără voie a lui George Arion, integrala, de 57.906.432.689 pagini la care am început chiar să citesc cu spor, am ajuns la pagina 5 ! Am făcut aşa ceva din simplul motiv că m-am distrat enorm cu Atac în bibliotecă, regăsind, mi-a părut mie, şi umorul lui Tudor Muşatescu, şi suspansul Aghatei Christie şi pe motanul Melaniei.

- o piesă de teatru demenţială, văzută lunea tocmai trecută, Blocaţi în dormitor. În regia lui Dan Tudor, cu Emil Hossu, Valentin Teodosiu, Dan Tudor şi Luminiţa Erga. Pe departe cel mai plin de umor mi-a părut Dan Tudor, în rolul unui electrician obligat să se prefacă a o hărţui pe doamna Konnely. A meritat toată aventura de a mă strecura în teatru fără bilet, dar asta e secret. Dacă apare şi la voi în sat, v-o recomand cu ochii în lacrimi de râs.

- mâine seară la Filarmonică, muzică de film. Cine vrea să împrumute o anumită carte de la mine, mă găseşte în rândul unu, că eu sunt mai fudulă de privire şi dacă nu văd muzica, nu pricep ce ascult.

- vineri la orele 17:30, concert caritabil susţinut de Gheorghe Zamfir la Casa de Cultură a Sindicatelor, împreună cu Orchestra Filarmonicii Piteşti. Scopul proiectului umanitar, intitulat "Salvaţi inima unui copil", este ca un număr de 5 copii cu malformaţii cardiace congenitale, din România, să fie operaţi şi să-şi recapete sănătatea într-o clinică de specialitate din Israel.

- dupa Gheorghe Zamfir trebuie musai fugit la Teatrul Davila unde nu ştiam că va concerta Iris, dar aşa am aflat. La ora 7, adica 19:00. Vineri. După Iris, week-end.

- sâmbătă, 31, la 18:00, O tragedie furtunoasă la Davila, iar duminică, 1 noiembrie, tot la 18:00, O scrisoare pierdută. Deşi nu o să rămân la teatru între piese, mă mai duc şi acasă.

- vineri, pe 6 noiembrie, ar trebui dar nu o să fiu la a treia întâlnire a bloggerilor piteşteni şi cititori (later precizare: aici e vorba de bloggerii piteşteni care mai sunt şi cititori pe deasupra, dar eu cu exprimarea mea săracă...). Nu o să fiu din motive atât obiective cât şi pentru că nu am cum. Dragi copii, dar să nu vă închipuiţi că scăpaţi cu tema nefăcută, uite vă dau aici cartea ca să nu veniţi cu scuze inventate, şi vedeţi că o să am grijă să pun pe cineva să vă asculte din ea. Pe sărite!

- după aia o să mai stau şi pe-acasă; dar o să am musafiri.

- am ajuns pe 6 decembrie când vine Moş Nicolae, deci o să am grijă să fiu la Trâgovişte în perioada aia, am auzit că moşul aduce cadourile acasă la părinţi;

- între timp nu o să prea am timp pentru că o să fiu ocupată tot cu din astea, plus că se pare că trebuie să merg şi la serviciu!

- Crăciunul, pe 25. O să ningă. Apoi de Revelion, o să revelionizăm.

- 1, 2, 3, 4 ianuarie ne revenim, până pe 7 când e Sfântul Ion. Vreau un caleidoscop. Atât deocamdată. Deja am vorbit să-mi trimită poze să îmi aleg, deci vă ţin eu la curent.

- mai facem noi ceva până pe 21 când iar e ziua mea. O să vreau un curcubeu şi un copăcel ca al lui Bad Pitsi. Pentru că încerc să încep să mă responsabilizez.

- apoi la vară în Gecia, la Atena, în cadrul proiectului "Bloggerii s-au hotărât să emigreze", iar mai la toamna anului viitor, la Constanţa, că aşa a comandat Laura. Mergem să o ajutăm să se mărite.

- după aia o să plec în Africa împreună cu câteva prietene, să salvăm hipopotamii şi copiii africanezi, am mai zis asta, dar încă n-am plecat. Ştiu, vă închipuiţi că glumesc.

Deci după câte se vede am o perioadă destul de încărcată, aşa că la treabă, abia a început ziua de muncă.

Sunt un visător

2009-10-26T17:10:00.000+02:00

Băi, nu ştiu ce faceţi voi noaptea, dar eu visez. Deci încerc să explic cât mai realist. Visez de parcă am stat nevisată 25 de ani. De parcă aş fi de-acolo. Din vise. Visez di tăti, oameni pe care-i ştiu dar care nu-s ca ei, sau poate ca de-abia acum sunt, şi alţii pe care nu-i ştiu şi sunt în toate felurile, apoi biciclete, animale, pisici, sentimente, senzaţii, întâmplări, locuri o groază, anotimpuri, toate se leagă fără sens, deşi au sensul lor, cumva. Şi apoi mă urmăresc senzaţiile zile intregi, până uit. Dar nu mă ajută cu nimic să uit, pentru că visez în fiecare noapte, fără să sar vreuna. Uneori ca să mă rătutească mai rău, mi se întorc locurile din vis, şi deşi sunt aceleaşi, sunt altele, plus că sunt locuri pe care le ştiu dar visate într-un altfel de mod care nu-i nici fantezist, nici realist din realitatea care este.

Şi deci visând, ştiu că nu sunt trează, dar nici un vis nu mi se pare că e, deci e ca şi cum aş trăi pur şi simplu, fără să pot să-i influenţez mersul, doar stau (şi visez) privindu-mă cum fac chestii în vis. Aşa că nu ai ce să interpretezi; aveam momente demultdetot când visam clar şi la obiect, ţac-pac, purcelu, câinele, mama, papagalu, bunica, pisica, ştiam ce povesteam şi povesteam ce ştiam. Dar acuma gata, nu mai e simplu de povestit, cum, dar n-am cum să povestesc pentru că e impovestibil. Partea grea e că nu stau locului şi că practic nimeni nu stă degeaba în visele mele, sunt deci nişte vise harnice şi lungi şi multe. S-o fi spunând că astea durează doar câteva secunde, dar e degeaba daca eu aşa am impresia, că le visez câte o căruţă pe noapte, iar dimineaţa mă scol mai obosită decât m-am culcat.

Şi ca să nu dorm, n-am cum şi nici ca să nu visez n-am cum pentru că nu le zic eu la vise ce să facă şi deci trebuie ca să mă înţelegeţi că de-aia nu prea mai scriu pe blog, din cauza că mă ocup cu visele astea...

spre direcţia încolo

2009-10-23T17:58:00.000+03:00

deci ne vedem acolo

Noruri

2009-10-22T08:15:00.000+03:00

Să vă zic, azi e luni

2009-10-19T13:44:00.000+03:00

Lunea, toată lumea anunţă că e luni. Deci aşa vă informăm noi, e bine, e şi asta o ştire. Cam cum de Crăciun anunţăm că e Crăciunul şi plus impresii, idem de Paşte, de marţi 13 şi de joi 22. Apoi se susţine o teză conform căreia lunea treburile stau în principiu nasol. Nu că aş fi eu Gicu-contra, însă e absurd. Luni te descurci cel mai bine, după ce te-ai odihnit două zile. Abia eşti cu capul normal. Chiar aş decreta şi miercurea zi de stat degeaba, pentru randamentul de joi şi vineri. Asta pentru cine vrea să muncească, noi, restul, nu avem nevoie de randament. Apoi impresiile generale mai spun că lunea ori e prea cald, ori prea devreme, ori prea ploaie, mai ales toamna. Iarăşi ciudat. Din moment ce ai timp să vorbesti despre asta înseamnă că eşti relaxat, fie acasă (deci lunea, acasă, asta e egal sau puţin mai mic decât un paradis), fie la serviciu, într-un birou oarecum confortabil, din care priveşti cum nu ajunge la tine ploaia. De ce e asta rău? Nu pricep, mie mi-e bine lunea şi marţea. De miercurea nu-mi mai place. Miercurea cam pe la prânz, aşa, mi se termină resursa de inteligenţă pe săptămâna care este. Dacă stai de vorbă cu mine vinerea sau joia, zici că-s aproape cu capul. Sâmbăta şi duminica mă feresc eu să mai stau de vorbă. În restul timpului mă prefac.

Bun, apoi nu ştiu dacă aţi observat cât de repede trece timpul. Mie cel puţin aşa îmi trece, dar asta probabil din cauză că fac numai lucruri plăcute. Când eram mică şi nu voiam să mă duc la şcoală, trecea neserios de încet. V-am mai zis că nu mi-a plăcut să învăţ, obicei care persistă. Puteaţi deduce asta şi singuri din faptul că am blog. Deci astea.

Alt lucru important din viaţa mea în perioada de toamnă e că am terminat cele cinci sezoane din Stargate Altantis. Nu vă fie teamă că o să mă apuc de numărat banii, pentru că am descoperit Stargate Universe. Cu Robert Carlyle şi Lou Diamond Philips care de fapt nu ar juca în serial dacă Anticii nu ar fi inventat pietrele de comunicare. Nişte chestii importante, bă, dar chiar plouă. Şi deci am văzut deja 4 episoade din cele 4 care au apărut. Încă mai sper să fie un serial bun, speranţa moare ultima, dar am înţeles că moare şi ea.

Alte încă două chestii şi vă las: un prieten m-a rugat să pun pe blog linkul lui către eRepublik. I-am zis, măi copile, cine crezi tu că intră să se înscrie ezact de pe blogul meu? În fine, l-am pus şi am promis că mă informez să şi scriu ceva, chestie pe care normal că nu am făcut-o. Dar înţeleg din auzitelea că e un fel de Second Life, cică poţi fi orice de la măturător, la Băsescu. Eu dacă ar fi să aleg, aş vrea să fiu Nemaimâncător de Dulciuri, pot să fiu asta şi în viaţa reală, dar nu sunt exact pentru că ştiu că pot oricând să fiu, mă înţelegeţi. Dacă e să fim realişti, aş vrea să fiu un leneş, iar dacă e să fim absurzi, aş vrea să fiu bucătăreasă. Fiecare cu vrăbiuţele lui. În tot cazul, nu pricep de ce să nu încercăm măcar să fim ceea ce vrem în viaţa reală... Probabil din cauza corupţiei. Dacă nu ar fi corupţia, mi s-ar împlini visul de a fi un om care nu mănâncă dulciuri. Cam aşa. Deci dacă vreţi să fiţi faraoni, extratereştri, sau depanatori, vă rog să vă înregistraţi pe linkul din stânga, cum vă uitaţi la ecran.

Şi ultima pe ziua de azi, luni, este că acum o săptămână a avut loc Întâlnirea Clubului de bloggeri cititori. Da, am fost un intrus din toate punctele de vedere. Nu am povestit încă despre asta ca să las timpul să treacă, să pară aşa, o poveste de demult. Acum că a trecut, tot ce pot spune e că au povestit alţii deja, într-un mod mult mai coerent. Partea plăcută a fost că întâlnirea a avut loc la Librăria Mea, iar gazda, dl. Alexandru Ştirbu, ne-a promis că dacă vom organiza concursuri, ne va pune la dispoziţie cărţi drept premii. (fraza asta am copiat-o întocmai de pe blogul Ralucăi, să fie clar că nu spuneam eu ceva aşa logic). Apoi am constatat că Dumis e mai simpatic decât rămăsesem cu preconcepţiile, că Geocer poate să povestească uneori şi într-un mod plictisitor, iar cât priveşte pe restul, nu că nu vreau să le pun linkuri, dar nu ştiu cum să îi introduc în propoziţie. Până data viitoare, adică vinerea asta, avem temă să citim o carte, recomandată de Oana. Asta e partea neplăcută, că trebuie practic să o citesc.

care mi-au răsărit

2009-10-15T17:00:00.000+03:00

13 octombrie, 7:34

14 octombrie, 7:35

15 octombrie, 7:32

update: cu recomandare de la Cristian

Criptochestii

2009-10-13T15:20:00.000+03:00

Aşa cum cred că nu v-aţi obişnuit, dar vă spun eu, concursul de criptograme al lui Geocer a ajuns la ediţia a doua, atât datorită succesului răsunător pe care l-a avut prima parte, cât şi din cauza faptului că probabil, între timp, îi scăzuse traficul.

Deoarece eu şi Cosmin (Cominashu, pentru amici) am fost vitejii câştigători ai ~~unui loz necâstigător~~ ai primului concurs, ne-am simţit datori să participăm şi la cea de-a doua parte, nu pentru premii, dar pur şi simplu ne-am obişnuit să fim cei mai buni...

Ca şi data trecut ă, ne-am dovedit geniali (deşi modeşti) încă de la prima rundă. Acum mai mult eu, dar cu totul întâmplător. Aşa că vă invit să urmăriţi în continuare, că să nu pierdem tradiţia, firul, caracteristic şi atipic, al strategiei prin care reuşim mereu să le rezolvăm pe toate.

Totul stă în lipsa de logică. Aparentă.

cosmin: la prima e bisectoare
ioana: nu-mi dăduse prin cap
ioana: mă gândeam mai degrabă la ssegalant
ioana: un nou cuvânt...
cosmin: la a doua e mai ciudăţel
cosmin: nu le are deloc la desen
ioana: o să îi atrag atenţia
cosmin: zici că e o lamă prinsă în şurub stea
cosmin: o fi semnul de la ori?
ioana: nu, cred că este un simbol
ioana: mă concentrez şi eu
ioana: nu ştiu de ce mă gândesc la o secure
cosmin: dacă-n ochi m-ai privit şi ţi-ai zis "Ăsta-i tâmpit", nu greşesc să-ţi spun că mă gândesc
ioana: deci poate fi orice
ioana: dacă a început să se ia după trilema, e clar
cosmin: suntem pierduţi
cosmin: eu tot zic că ala e semnul de la ori
ioana: este o dilemă
ioana: o trilemă
cosmin: o dilemă că suntem doi
ioana: şi cu criptograma, trei
cosmin: ea e mai presus de noi
cosmin: ne sfidează
ioana: ne priveşte în ochi
cosmin: ne îndeamnă să o învingem numai pentru a ne batjocori când epuizaţi vom ceda
ioana: nu are sens ce spui
cosmin: ca să vezi cât de epuizat sunt
ioana: da, confunzi cuvintele
ioana: acum am dubii chiar şi la prima criptogramă
ioana: şi am şi scris soluţia
cosmin: e bun scris
cosmin: ăla sigur e aşa
cosmin: eram odihnit la aia
ioana: nu m-am prins că nu eşti în apele tale
cosmin: aşa arăt eu
ioana: câteodată mai reuşeşti să maschezi
ioana: nu ştiam cine mi-a furat trusa de farduri
cosmin: vroiam să fiu artistă pân-la 20 de ani
cosmin: ăla e un colţ
cosmin: un dinte
ioana: te prefaci bine de obicei, dar prietene, iată că adevărul reiese la suprafaţă
cosmin: ca mărarul în ciorbă?
ioana: eu nu sunt o gospodină dar mi-e clar că mărarul nu are ce căuta în ciorbă
ioana: poate în mâncare
cosmin: ciorba e tot mâncare
ioana: pătrunjelul e ăla din ciorbă
ioana: e altă mâncare de peşte
cosmin: nu, e de pui
ioana: dinţat
ioana: dar e prea trasă de păr
ioana: şi peştele e un pui
ioana: un pui al mărilor
cosmin: deci e ceva cu ori, un dinte şi at
ioana: colgate
cosmin: =))
cosmin: o fi o coasă
ioana: am zis deja secure
ioana: nu m-ai băgat în seamă
cosmin: nu e tot aia
cosmin: moartea nu vine cu securea
cosmin: după cum nu poţi îngropa coasa războiului
ioana: moartea nu bate la uşă
cosmin: nici postaşul
cosmin: el sună de 2 ori
ioana: postaşul pune acuma în cutiile poştale

cosmin: antrax

ioana: nici poşta nu mai e ce-a fost
cosmin: de acord
cosmin: e totul impersonal
ioana: abstract
ioana: trăim intr-o lume fără suflet
cosmin: plină de forme fără fund
ioana: coasat?
cosmin: şi ori unde e?
ioana: e abstract
ioana: e cu h mut
cosmin: =))
ioana: înstelat?
cosmin: nu cred că e asta
ioana: ţineai neapărat la semnul ăla, am zis să-ţi fac pe plac
cosmin: e o parte din mine
cosmin: fără el nu sunt complet
ioana: corn
ioana: cu un corn seamănă
cosmin: aşa e
ioana: încornorat
cosmin: aia e
cosmin: you're a genius
cosmin: îl facem de un DVD-eu
ioana: noi soluţionăm imposibilul
cosmin: noi controlăm verticala şi orizontala
ioana: pe alfa şi pe omega
ioana: pe mama şi pe tata lor

Deci aţi înţeles, da?

Dirijor, mai adă o halbă

2009-10-09T12:37:00.000+03:00

Când mai apuc să citesc pe la Arhi&comp despre cât de cretini sunt românii, am tendinţa să strâmb din nas; nu înţeleg de ce este nevoie să ne uităm musai în grădina altuia şi să ne plângem de nesimţirea lui în loc să ne vedem de treabă, oricum nu am reuşi să îl educăm.

Băi, dar am greşit grav. Dacă nu eşti la rândul tău un mare nesimţit, nu ai cum să ignori. Românul este animalul lipsit de cel mai elementar bun simţ şi acest lucru ar trebui să-i stea scris în frunte. Îmi trecuse revolta, dar mi-am revenit când am citit la Raluca despre publicul select de la Filarmonică.

Filarmonica din Piteşti are concerte superbe, atât sub bagheta dirijorului Tiberiu Oprea, cât şi sub cea a lui Alexandru Ganea. Cel puţin aseară, când s-a interpretat Beethoven, Concertul pentru vioară în Re major şi Simfonia nr. 1, vorba Ralucăi, am simţit că vreau să zbor.

N-am zburat, pentru că românul NU este nici pe departe o companie selectă, nici măcar plăcută şi cu atât mai puţin un om cu vreo infimă umbră de respect pentru cel de lângă el.

Poate am fost eu mai obosită decât de obicei şi mi-a fost imposibil să mai ignor publicul, insă fără mari eforturi observi oricând că spectatorii au spectacolul lor separat. Din partea mea omul poate să fie oricât de nesimţit vrea, fac tot posibilul să îl evit şi să-l las în legea lui. Dar când te aduni de bunăvoie la un eveniment la care treaba ta principală este să nu te manifeşti, faci, băi frate, tot posibilul să te abţii, măcar de jenă atunci când vezi că restul stau liniştiţi. Asta e o utopie. Dacă tuşeşte unul, imediat îi dau replica douăzeci, că o fi liber la tuşit, ori din spirit de solidaritate; dacă bate unul tactul cu pantoful, jumate din sală îi ţine isonul, fiecare după capul lui. Acestea nu mai sunt demult întâmplări întâmplătoare, au devenit obisnuinţe şi, din contră, anormalilor li s-ar părea anormal să fie linişte deplină în timpul unui spectacol, să nu se foiască, sughită, bâţâie, ori să-şi dreagă vocea.

Aseară, în spatele meu două cucoane îsi făceau aer cu programul; ar fi fost ok dacă nu aveau câte o tonă de zdrăngănele la mână. M-am uitat urât, nu le-am impresionat. Un "domn" a venit cu o plasă. De nailon! La Filarmonică. Şi o fâşâia, normal, că nu avea stare, cretinul. Lângă el era un scaun liber, dar al dracu dacă a lăsat-o din mână sau dacă l-au deranjat zgomotele. Iarăşi în spate, mai la stânga, alt nene era permanent entuziasmat, musai să îi spună amicului cât de fenomenală e orchestra, solistul, dirijorul, Beethoven şi trei vrăbii pe o sârmă. În rest se agitau programe, copiii mâncau bomboane şi pe ici pe colo se discuta cu voce joasă, ca să nu deranjeze.

Pe rândul din faţă, două scaune mai încolo, un animal de cucoană care m-a scos din răbdări mai rău decât oricine altcineva vreodată. A început cu o tuse uşoară cu care a considerat de cuviinţă să ne bucure la fiecare 2-3 minute, din ce în ce mai zgomotos. Nu că să te abţii, nu că să ieşi afară, ce dracu spun eu aici, chiar cred că o deranja orchestra. N-a fost capăt de lume, mai erau vreo doi ca ea. Între timp se scarpină în cap. Încerci să nu dai atenţie la astfel de lucruri când te lauzi ca mine că îţi vezi de treabă. Când a început să se scarpine în ureche, am zis că mi se pare. Prima dată. Că eu nu văd bine. După câteva reprize m-am convins că nu visez. Treacă-meargă scărpinatul în păr, alternat cu cel în ureche şi asezonat cu tusea expectorantă. Dar când o vezi cum începe să se scobească în nas, îţi vine să-i dai în cap. Nu-i dai, cum dracu să-i dai şi tocmai de-aia ea se scobeşte în continuare. În nas. Şi în ureche şi iarăşi mai tuseşte. Alea din spate zdrăngăneau brăţările ca să-şi facă aeriseală, ăla în stânga fâşâia sacoşa, vaca din faţă începuse să se caute în geantă. Discret pe naiba, trea' să se audă că ea are fermoare. Am menţionat că stăteam pe al doilea rând? Adică ea era în primul rând, la câţiva metri de orchestră?

N-a mai făcut nimic în afară de astea pe care le făcea tot timpul, decât într-un singur moment a început să dea din cap oligofrenic, în stânga şi-n dreapta, dar apoi a fost nevoie să-şi dreagă vocea şi a pierdut ritmul, pesemne. Vrăjit de muzică? Înmărmurit de plăcere? Pentru românul nesimţit astea-s tâmpenii.
Nu mai ştiu cât a durat prima parte. Deşi oamenii ăia cântau divin la viorile lor şi la toate câte mai erau, nu nu-mi doream decât să se termine să mă car de-acolo. Nu m-am cărat, ocazie cu care am văzut că în pauză nu a mai avut nevoie să tuşească. Şi femeia nu era o handicapată, doamne fereşte. Era ceea ce numim noi, fraierii, un om normal, o femeie matură căreia i-ai datora respect. Şi ca ea sunt mai mult de jumate din oamenii lângă care ar trebui să te bucuri de un concert simfonic. Retardaţi.

Îmi pare rău Raluca, nu le place Filarmonica, nici ăstora de-aici de la noi, nici altora, le place să plece de-acasă. La piaţă, la mici cu bere sau la Filarmonică, tot aia. Au avut nevoie de doi ani să înveţe să-şi închidă mobilele. Un sfert din sala aceea, da, este compania cea mai selectă. Ce e mai plăcut decât să suferi într-o companie selectă.

Dragă Moş Crăciun

2009-10-06T12:45:00.000+03:00

- click pentru mărire;

- Nino este căţelul

Noaptea, toate pisicile sunt la parter

2009-10-05T14:00:00.000+03:00

Astă noapte. Noapte. Ora 10 şi cam asa ceva. La mine întuneric, doar eu cu nasul în plapumă, cu laptopul în braţe şi cufundată în neatenţia care mă caracterizează la tot ce se întâmplă în jur. Eram preocupată cu episodul 11 din Stargate Atlantis, sezonul 4, apoi mai am pe 5 şi gata, trec la chestii serioase, pentru că, de exemplu, nu am terminat de văzut Pinguinii din Madagascar.

Mno, şi prinsă fiind în diversele evenimente şi probleme cu naniţii, neutronii, salt în hiperspaţiu, teleportare, oamenii care se aliaseră cu wraithii, construiseră un replicant şi toată lumea se bătea cu toată lumea, ridic nasul şi văd pironiţi asupra mea doi ochi ca doi felinari. Aici trec peste momentul de pauză-suspans şi vă clarific din prima că am reperat şi catalogat felinarii ca aparţinând unei mâţe. Doar că drama era alta.

De când mi s-a întâmplat să exist, eu tot am obiceiul să locuiesc în mai multe părţi şi să mă mut de colo-colo şi înapoi, nu pentru că n-aş avea unde să stau, ci tocmai pentru că sunt atât de simpatică încât trebuie să-mi bucur cu prezenţa toate rudele: bunicii 1, bunicii 2, la ţară, acasă, Câmpina, Târgovişte, Piteşti.

Acuma, nu ştiu despre voi, dar când mă trezesc noaptea şi nu mă aflu unde îmi închipuiam eu că ar trebui să fiu, când patul e în altă direcţie şi uşa pe care ar trebui să ies spre toaletă este de fapt geamul de la etajul 2, ei bine, nu pot să spun decât că e nasol. Chiar şi dacă scap neaccidentată, secundele alea până mă dumiresc, orientez în spaţiu şi repoziţionez geografic tot nasoale sunt.

Cam aşa şi-aseară, când, după săptămânile de concediu, trăiam cu impresia că sunt la Târgovişte şi că mă uit la Stargate (de data asta sezonul 3) şi îmi trăiam drama încercând să înţeleg cum a ajuns pisica la etajul doi, cade? moare? s-a teleportat? e un extraterestru? de ce are curcubeul doar 7 culori? oare mi-am luat pastilele de memorie? sau o fi de fapt un pisoi? O serie de întrebări primordiale care m-au ajutat să realizez că nu dom'ne, sunt la Piteşti, la parter, iar mâţa este probabil curioasă că de ce am lăsat geamul deschis. În fine, până să pun mâna pe ea să o adopt şi să îi pun numele Pătrăţel, a şters-o pisiceşte.

În concluzie, dragii mei, daca ştiţi că nu staţi bine în ceea ce priveşte orientarea, aveţi grijă cu mutatul, eu îmi permit să îi spun mamei "mai bunico", treacă-meargă, dar dumneavoastră nu ştiu cum vă pică să îi spuneţi lui Costel "Dorele", sau, mai rău, Maricicăi "dragă Costel".

P.S. dragă Cristian, atunci în seara aia când ţi-am spus "Alina, dă-te de pe mine", nu a fost, se-nţelege, decât o problemă de orientare...

Când am n-am

2009-10-01T16:45:00.000+03:00

Treburile în viaţa mea sunt complicate: e simplu, dacă n-am chef, apăi n-am chef nici măcar să spun că n-am chef. În mod normal nu ar fi o tragedie, numai că aveam în minte un text foarte amuzant, ori cel puţin aşa părea azi-noapte când îl visam. Ei, dar când am încercat să-l scriu azi, n-a mai vrut, am încercat să scriu despre cum nu e bine să laşi pe mâine ce poţi scrie azi, adică azi-noapte, ar fi fost un text foarte mişto, dar n-a vrut nici el; am hotărât apoi să scriu despre cum n-am chef să scriu despre cum aş fi vrut să scriu dar n-am chef, oricum până la urmă am reuşit să încarc poza asta numai ca să vă ameninţ că o să scriu, deci să nu credeţi că n-o să scriu, unde scriu este un mesaj subliminal.

Doar că mai bine acum m-aş duce la deschiderea stagiunii, cred că e cel mai indicat lucru. Fără diacritice pentru că oricum n-am spus nimic şi o poză sugestivă în ton de la Jeana.

chiar dacă

2009-09-29T14:10:00.000+03:00

poate vouă vi se pare că sunt în vreun fel dar vi se pare vă spun nu sunt nici aşa nici în alt fel pur şi simplu n-am răbdare o fi problemă de răbdare vezi bine o fi fiindcă lucrurile toate sunt lipsite de tot sensul nu ştiu e clar că în ultimul timp nu mai apreciez decât poate un tablou de renoir şi un pahar de-mi dulce de vin şi nici pe-ăla întreg deja trebuie să stau lângă mine cu un teanc de cărţi până în tavanul dintr-o cameră mai scundă ca să pot să le citesc şi să le schimb între ele între timp că dacă şi cu cărţile îmi sunt infidelă cum doamne să nu-i înţeleg pe bărbaţi pe unii doar pentru că am spus nu am răbdare nici cu voi deşi nu pare chiar n-am nici cu mine darămite cu voi doamnelor nici atât până şi drumul potecii mi se pare lung de îmi vine deseori să mă întorc de la el până şi tastele nu am ce face cu jumate din ele pe claviatura asta când toate se amestecă nu mi le pot imagina altfel şi chiar nu ştiu ce e cu voi de insistaţi să le despărţim câte sunt pentru că altfel nu se poate ziceţi voi dar v-aţi obişnuit aşa de parcă nu am putea să fim şi fără să ştim mai nimic şi mâine să fim altfel şi iară altfel să fim noi.

O zi perfectă

2009-09-28T14:20:00.000+03:00

Ploterul se luptă cu un A0, se poticneşte, Adrian îi zice ceva de pisici sau pisoi, nu înţeleg prea bine, xeroxul trage continuu de vreun sfert de oră faţă-verso, în două-trei minute trebuie să se agaţe o coală, aştept, la imprimanta A3 roşul iese portocaliu, nu e bine, la cea mică s-a terminat cyanu şi a curs galbenul, i-ai dat şi tu o calibrare? nu găsesc colile de 200 g, nu înţeleg care e partea lucioasă, amândouă lucesc, planul ăla se deschide numai cu dwg. eu nu-l am instalat, staţi să termine... cafea? nu mai e caldă, domnu' portaru, nu vă suparati? un plic de zahăr, brun, verde? da, răspund imediat că s-a blocat totuşi xeroxul, tre să-l desfac să scot foaia, să văd unde a rămas, ai schimbat tu tonerul? e nou? că am niste poze, mai bine să trimită pe fax, să insiste dacă nu vrea, domnu directoru vă sună mobilul, a venit mailu, da, cred că a uitat să ataşeze, n-am cum să modific că e pdf, en travaux neufs, on doit se référer à la réglementation thermique qui fixe les niveaux thermiques à atteindre ainsi que la valeur limite de coefficient U de toiture: Umax = 0,47 W/m2.K, selon la RT 2000, k, w, rt, chiar nu pricep, 982 articole necitite în reader, în două săptămâni Zoso a scris 138, la ăstea tre musai ca să dau mark all as read, nu, nu cred că termin azi, sunt 1000 de poze de modificat, e un program Cumva JPG îi zice, mi-e foame, sapă suport la pardoseală 3-5 cm, ce scrie? o fi şapă, ce-ai de şchiopătezi? mi-a picat dicţionaru, da, cel tehnic, sună, care? ce telefon avem noi de sună aşa nasol? interfon? e nou, dosare nu patru găuri nu mai sunt pe albastru, 3 exemplare, nu încape decât pe dvd de 8 şi mai am doar 2, s-a logodit Laura, felicitări, doamne, preocuparea mea principală e să termin sezonul 4 din Stargate, am scanat iar cu rezoluţie 900, are 2 giga e prea mare, termoizolaţie e isolation şi étanchéité e hidroizolaţie, Raluca vrea un club de carte, sau un club de blogări, sau un club de blogări care citesc, oricum e cu blogări şi cărţi deci nu mă încadrez nicăieri, dar mă duc, da, A6 are 105X148 mm si e jumate din A5 care e jumate din A4, e simplu, nu ştiu ce ţăcăne aşa, poate se strică, iaurt, unul doar că nu-mi era foame când am plecat de-acasă, da, rămâne pentru mâine la unu, poate refaceţi cantitatea de beton la planşeu, xeroxul ăla ce-are de nu s-a oprit, merge de-o oră, ţi-am zis că se strică, 7832 cu 5, sigur? ieri a fost ziua Alinei, la mulţi ani, tre să mă duc măcar s-o pup, nu ştii tu parola mea pe polimedia? (cineva mi-a furat 1000 de puncte din scor) e ceva cu caramele, d-alea de ne dădeau la gradiniţă în loc de desert şi la serviciu tot un fel de gradiniţă e, mi-a luat şefu post-its din alea colorate în tuate culorile, creioane corectoare şi carioci, e două, aş avea poftă să fac bradu de crăciun.

Despre papagali şi alte iresponsabilităţi

2009-09-25T15:30:00.000+03:00

Fetiţa asta văd că nu s-a întors acasă. V-am zis că am fost plecat într-o scurtă vacanţă şi când am revenit, dispăruse. Ce, că am lipsit câteva zile, aproape câteva ore. Cum să pleci asa să-ţi laşi cheful pe drumuri?... lipsă de responsabilităţi, asta e problema.

A avut odată un papagal, i-a zis Pisi, auzi, Pisi!, atât s-a plictisit săraca vrăbiuţă, deloc nu-l băga în seamă, încât a trebuit să-i cumpere o pereche, o papagală, cică Mishu. După ce s-au jumulit unul pe altul ca să-i atragă atenţia, de-au lăsat pufuleţi albi prin toată casa, au încercat să evadeze, atat de grav era. A trebuit să îi dea că mureau de tristeţe.

Bine, foarte iresponsabilă nu e, ea a reuşit să supravieţuiască, nimeni nu s-ar fi aşteptat. Nici de mine n-are deloc grijă, dar noroc că eu mă descurc singur, n-am nevoie de ea. Deşi am încercat să pocnesc din degete şi n-a apărut nicio farfurie cu mâncare, nu ştiu care-i problema, încă investighez. Oricum, Ioana e vinovată.

Am de gând să o mai aştept până diseară totuşi. Asta pentru că sunt mărinimos şi indulgent. Dar dacă nu apare şi să-şi ceară scuze, chiar fug în lume, doar am promis. Să nu vă imaginaţi că am început să semăn cu ea, aşa răzgândicioasă, n-are deloc nişte d-astea, principiuri, nu ştiu cum poate cineva ca să trăiască aşa, acu vrei ceva că ai chef, acu nu mai ai chef şi te răzgândesti. Nu ştiu cum de s-a învăţat în felul ăsta.

Semnat, Încă Patrocle

Cheful vine când nu ai chef

2009-09-22T23:20:00.000+03:00

Vă relatez pe scurt, deocamdată, pentru că sunt şocat şi contrariat.
Am plecat acum două săptămâni, aveam nevoie de o vacanţă. Oricum, o cunosc pe fetiţa asta de când era mică, e atât e obositoare şi dezordonată că mă felicit sincer pentru câtă răbdare am avut cu ea.

Tot aşa, plecasem atunci într-o scurtă recunoaştere şi nu ştiu cum am făcut că m-am împiedicat de un bolovan şi am picat pe capul ei. Când am văzut-o cum era dezorientată şi ~~drăgălaşă~~ caraghioasă, înaltă cât un pantof cu toc şi cu ghiozdanul ăla cât ea de mare... întârziase la prima oră, şi aveam să aflu că nu pentru ultima oară, cu codiţele alea, una mai jos una mai sus şi cu bentiţa într-o parte câş, cu guleraşu care se desprinsese deja dintr-un nasture şi flutura ca un steag de capitulare... dezastruos; şi cu ochelarii ăia, ce vorbesc, cu borcănelele alea de iaurt, n-am văzut copil să-şi piardă, spargă, rupă, sau zgârie ochelarii cu mai multă îndemânare, în fine, când am văzut-o aşa de ~~caraghi~~ drăgălaşă şi neajutorată, m-am hotărât să rămân cu ea. M-am gândit că o să fie foarte distractiv şi era clar că nu s-ar fi descurcat singură.

Bineînţeles că aveam şi treburile mele, chestii importante, nu puteam să stau mereu după ea; ei bine, era atât de neîndemânatică încât de fiecare dată când mă întorceam o găseam pedepsită, cu câte două trei pagini de bastonaşe în plus, n-am văzut copil care să le facă mai strâmbe, şi dacă nu se întâmpla să îi curgă stiloul pe fiecare pagină, murea, nu se simţea bine, cred că făcea dinadins.

În fine, nu că acum e mai brează, dar să nu intru în detalii. De-aia mi-am şi luat o vacanţă mai lungă, toate responsabilităţile erau veşnic pe capul meu, nu mai suportam stresul. Când am plecat i-am lăsat toate seriile de la Stargate Atlantis, să o ţin ocupată, eram precis că o găsesc în acelaşi loc în care am lăsat-o. Dar când m-am întors ia-o de unde nu-i, am căutat-o până şi în frigider. A plecat nebuna şi mi-a lăsat doar trei borcane de dulceaţă zaharisită şi un plic cu praf de supă. Nu că atunci când e prezentă ar fi altă situaţie. Chestia asta nu s-a mai întâmplat până acum, nu ştiu ce-o fi în capul ei. Plus că mi-a închis toate geamurile, abia am găsit pe unde să intru în casă, nici nu vă povestesc. Bine, sunt convins că a făcut dinadins. Copchil inconştient, are impresia că poate să se descurce fără mine. Dar pentru asta o să vadă ea. O să fug în lume şi nu o să mă mai întorc. Am zis.

Şi voi ce vă uitaţi aşa la mine? Cum despre ce vorbesc? Mă gândeam că v-aţi dat seama până acum cu cine staţi de vorbă. Nu, nu sunt un extraterestru, nici spiriduşul din urechea dreaptă.
Sunt eu, cheful Ioanei. Patrocle mă cheamă.

Patrocle

2009-09-22T23:05:00.000+03:00

Nenorocitul ăla de Patrocle e plecat de două săptămâni, m-a lăsat cu 5 sezoane din Stargate şi s-a dus şi nici nu dă semne că se întoarce. Nu ştiu ce o să se întâmple după ce le văd pe toate, nu o să mai am chef de nimic. Deja termin seria trei, plus că jumate din seria doi nu a mers, sunt convinsă ca i-a făcut ceva dinadins, l-a sabotat. Îl cred în stare.

Patrocle e cheful meu, cred ca v-am mai povestit despre el. L-am găsit pe stradă când eram mică, tremura de frig şi strănuta; mergea aiurea, neatent cum am observat că are obiceiul şi s-a împiedicat de mine şi eu de el. Nu eram atentă. Prima dată am crezut că m-am împiedicat de un bolovan. A făcut cum necum şi a rămas pe capul meu de-atunci. Eu i-am dat toată libertatea de care bineînţeles că a profitat fără umbră de jenă. A venit şi a plecat mereu după bunul plac, ca un vagabond, fără să anunţe măcar. Când mi-e lumea mai dragă, mă trezesc că nu am chef. Dar ce naiba pot să îi fac, dacă încerc să comentez, zice că sunt prea posesivă, ca el are nevoie de libertate. Mai zi ceva. Adevărul e că m-am ataşat şi acum nu mai pot să fac nimic fără el, drept pentru care şi-a luat-o în cap.

Din partea mea poate nici să nu mai vină, n-am chef de el.

Scurte şi deştepte

2009-09-05T00:15:00.000+03:00

Dacă v-aţi întrebat care eram eu la Scurte, bune şi deştepte, ei, eram cea care stătea pe scaun. Restul nu. Bine, eu şi cei doi prieteni care veniseră cu ele.
A fost prima seară de Proiecţie de scurt metraje în aer liber, filme românesti. A fost fain Un bărbat urmăreşte o femeie; am găsit doar un making of şi un preview la prima parte, care mi-a plăcut cel mai mult:

De fapt el o duce până jos, o pândeşte să plece şi se întoarce să doarmă. Mi se pare o metodă foarte bună.
La filmul regizat de Igor Cobileanski, dăduseră drumul la Saşa, Grişa şi Ion, deci îl aveau, deci ar fi putut să îl pună; mi-a plăcut mai mult decât (Plictis) şi Inspiraţie, cel care a rulat.

Acasă am găsit alt film, tot românesc. Nu-mi explicam de ce greu suport femeile, acum m-am lămurit.
Ea, de pe scara mea, îl întărâta pe el, care era pe scara de vizavi: "Eşti un calic bă te-a făcut mă-ta cerşetor al dracu cu mă-ta care te-a făcut. Nu vii să mă baţi fir-ai al dracu hai mă vino hai ce să fac să îţi demonstrez că tu nu o să-mi închizi gura niciodată cât oi trăi. Să moară mă-ta că nu vii să mă baţi, hai să moară mă-ta dracu nu vii să dai ţi-e frică să laşi urme să intri la puşcarie fir-ai al dracu hai să moară mă-ta. Să moară mă-ta că nu eşti în stare să vii." El nu zicea nimic.
Eu m-aş fi dus, să moară vasile, pe mine mă convinsese.

morning edit: vasile e o gâsca, nu o ştiţi voi.

E un roman? E o nuvelă?

2009-09-01T15:25:00.000+03:00

Nu. Nu e citit vara asta. Nu e o recenzie. Nu e nici măcar o carte.

Deci practic nu mă prea încadrez la nicio categorie, numai că am apucat să mă bag în vorbă pentru concursul Ralucăi, aşa că trebuie să acopăr cumva pagubele şi nu pot decât să sper că o păcălesc.

Nu că n-aş avea cărţi, am cam doi metri, doar că nu ştiu ce se întâmplă cu ele, nu se citesc singure orice-aş face. Uneori stau şi mă uit la câte una minute întregi, nici măcar nu se deschide nemernica, o pun pe masă, sub masă, pe birou, pe aragaz, o mângâi, o şterg de praf, nu ştiu, zău, ce aşteaptă de la mine, e scandalos.

Aşadar, cel despre care vreau să vorbesc nu are cum să fie o carte. Adevărul este că are un je ne sais quoi din acela, m-am îndrăgostit de el încă din prima clipă, atât de frumos mi s-a părut, încât am simţit nevoia să îmi pun ochelarii să îl vad mai bine. Trebuie să vă spun că mărimea chiar contează, dar este foarte important şi să nu fie insipid. Am avut de-a face cu unele extrem de generoase. Însă absolut plictisitoare. Din punctul meu de vedere, doar unul fraţuz se mai compară, l-am întâlnit într-un anticariat, îi zicea Le Petit, dar nu era deloc aşa. Însă despre el, în altă poveste.

Azi doar despre Dicţionarul Oxford Explicativ Ilustrat al Limbii Engleze, editat în 2008, lucrare revizuită a ediţiei The Oxford Compact English Dictionary (1998). Este o practică printre îngâmfaţi să citească dicţionare, însă acum nu avem a face cu unul pur şi simplu. Acesta are minunata inspiraţie de a conţine patru mii cinci sute de iustraţii şi din acest motiv este imposibil să îl deschizi şi să nu-ţi petreci măcar o jumătate de oră pe zi răsfoind aiurea prin el.

Începi să citeşti care sunt componentele unui castel din Franţa secolului XVI, treci fără să-ţi dai seama la tipurile de pene, outer, inner, de pe corp şi din coadă, pe culori şi mărimi, apoi spre distilarea fracţională, citrice, citron, lemon, lime, tipuri de noduri (!), fotbal australian, american şi după regulile Asociaţiei Naţionale de Fotbal din A, mergi mai departe spre o poză cu secţiune în pielea umană care conţine păr, aici e chiar neplăcut, apoi trecem la anatomia internă a unei albine, tipuri de frunze, sistemul limfatic, alcătuirea Vaticanului, după aia îţi dă toate ţările cu steaguri, capitală şi monedă, constelaţiile, diferite unităţi de măsură, clasificarea organismelor vii pe regnuri, încrengături, clase, ordine, familii, genuri, specii şi scara perioadelor geologice ale Terrei. Asta aşa, pe larg şi foarte pe sărite, dar partea nemaipomenită, cel puţin pentru mine, e că toate sunt poze colorate în culori, cu săgeţele şi articole, reprezentări, planşe, termeni de specialitate, transcriere fonetică şi explicaţii oferite la explicaţii. E cea mai bună metodă de dicţionar pentru oricine şi este clar că pănă şi cel mai neatent om rămâne cu ceva învăţat după ce îl închide.

Şi la 1000 de pagini, cât are, clar nu trebuie să îţi mai cumperi altă carte vreodată.

Vuala şi căteva dovezi:

Ză end

Nu recunosc nimic

2009-08-31T15:05:00.000+03:00

Îmi amintesc ca ieri o discuţie avută pe la 10 ani cu bunica. Mă rog, discuţie e mult spus, eu ziceam şi ea mă aproba ca pe copiii prostănaci.

Eram în vacanţă la Campina, în casa ei mereu cu linişte şi umbră. Mirosea a săpunuri ascunse în şifonier, printre prosoape, a trandafiri roz şi a aerisit. Bunica mea a avut toată viaţa o manie pentru curăţenie, mania stăruie chiar şi acum când e rău cu inima, şi mi-am dat seama că o moştenesc cu succes, chiar aseară, când, în ciuda unei dezordini exempare la mine în casă, m-am trezit că spăl peria de la wc. O să ajung o bătrânică sclerozată care nu-şi găseşte ochelarii puşi pe nas, ca să spele peria de la wc.

Dar să ne întoarcem la Câmpina; era iulie şi o după-amiază leneşă, cu soare dogorind nesimţitor ca să nu mai pot eu juca elasticul în faţa blocului. În casă ziceam că era umbră de la draperii grele şi liniştea aceea pe care numai ticăitul ceasului o scoate în evidenţă. Soţul bunicii a fost ceasornicar şi de aceea casele rudelor mele erau invadate de aceste tic-ţăcăneli insuportabile, însă, în mod paradoxal, degrabă-vestitoare de linişte. Eu cu ceasurile am o ceartă sau aşa ceva, nu port, nu pot să sufăr, dacă întâmplător se găseşte vreunul în camera în care dorm, îl dau afară. Cu toate astea, nu îmi pot imagina tihna perfectă fără de ticăitul vreunei pendule, şi chiar acum, la birou, unde şeful meu a adunat pe puţin 5 ceasuri, tot zgomotul lor scoate în evidenţă liniştea.

Ca o paranteză, nimic nu este mai plăcut decât o dimineaţă de luni, când colegii ţi-s plecaţi în concediu, când şeful îşi vede de ale lui şi tu eşti astenic după o nemernică de gripă, cu ploaia şi toamna, ca în Rapsodiile lui Topârceanu, şi un ciulin bezmetic agăţat de fustă.

Şi îi spuneam eu bunicii şi oracolul din Delphi era mic copil pe lângă mine: "Băi bunica, o să vezi că o să mă fac mare şi o să mă duc unde vreau eu şi o să fac numai ce vreau eu". Şi bunica ar fi vrut să îmi dea dreptate ca să o las să doarmă, dar nu se putea abţine: "Ehee, ai vrea tu. Ai impresia că e aşa de simplu? O să vezi câte griji o să ai şi câte o să trebuiască să faci fără să vrei. Crezi că dacă o să creşti o să faci numai ce vrei tu?" "Las' că o să vezi!", tunam eu, prevestind neprevestitul. "Bine, bine, mai vorbim noi".
După-amiaza aceea nu mi-a oferit niciun ţel nemaipomenit şi precis, însă am ştiut clar că eu vreau să mă fac mare să lucrez şi să nu mai depind de nimeni. Cum voi obţine asta, ce voi ajunge să lucrez, lucrurile pe care trebuie să le învăţ, erau detalii înceţoşate şi absurde şi drept este ca încă îmi sunt neclare mecanismele prin care, după 15 ani, lucrurile stau exact cum am prevăzut.

Ei, iată că după trei ani de muncă, trei servicii, concedii ba lipsă, ba cu laptopul în braţe, multe facturi achitate, multe prostii făcute, ~~multe~~ oarecare lucruri învăţate, când credeam că nimic nu m-ar mai putea surprinde, pot să spun că am aflat o veste care m-a dezorientat teribil. Trebuie să mă credeţi că NU, eu nu recunosc nimic, de altfel sunt sigură că e o monstruoasă conspiraţie, acum mai mult ca niciodată. Ieri mi-au spus doi oameni, fără nicio legătură unul cu celălalt, deci cu atât mai grav, că sunt "o persoană responsabilă" şi, respectiv, că sunt "o femeie matură".

Deci, nu, da? eu nu! Trebuie să înţelegeţi că în timpul liber ba chiar şi la serviciu eu colorez, desenez, mă joc şi mă uit la desene animate. N-are a face faptul că lucrez cu vreo intenţie de seriozitate. Treburile mele preocupative sunt să mănânc dulciuri, să citesc bancuri, să mă joc travian, zuma şi return to castle wolfenstein, să mă uit pe poze în dicţionarul explicativ oxford, să văd filme sf şi să visez noaptea că sunt împăratul universului şi locuiesc în altă dimensiune... deci chestii normale, zic, care nu au nimic a face cu maturitatea. Nu ştiu câţi m-au auzit vorbind serios, nu ştiu de ce aş trece drept un om în toată firea şi până la urmă nu ştiu de ce şi-ar putea dori cineva vreodată să fie adult, cu responsabilităţi şi nevoit să ia decizii. Eu nu am vrut decât să mă fac mare şi să lucrez ca să pot să mănânc ciocolată în loc de ciorbă şi pentru ca pe 15 septembrie să nu mă duc la şcoală.

Dacă vreţi voi să fiţi adulţi, n-aveţi decât, eu n-am treabă cu asta, aşa că vă rog să nu mai încercaţi să mă trageţi la răspundere pentru toate alea că nu vă merge. Băga-ţi-vă minţile-n cap!

Arta de a fi leneş

2009-08-27T16:28:00.000+03:00

D-aia îmi place cu autobuzul, aud tot felul de chestii, îmi mai dau şi eu seama încotro e tendinţa. Oamenii discută despre criză: s-au făcut multe concedieri, "da ştii, fată, acum e mai bine, că am mereu ceva de făcut, nu mai stau degeaba ca să mă plictisesc". Mno. Când eram mică, mama făcea glume cu mine: "cât iei o pauză, mai şterge şi tu praful". Încă face glume de-astea când mă prinde, dar acum nu mai ţin.

Privesc şi mă uit că lumea toată are probleme, toată se zbate să facă ce trebuie: pe sărite şi la întâmplare: trebuie să ai un punct de vedere, o părere, trebuie să ai carnet de şofer, altfel nu te descurci, trebuie să fii diplomat, trebuie să mănânci mâncare şi abia apoi desert, trebuie să ştii ce vrei, să ai un ţel, sau cam aşa ceva, trebuie să ai o casă, trebuie să fii ordonat, trebuie. Monstruos. Îmi amintesc de trebuie numai ca de o poveste cu bau-bau. Copil cum eram pe-atunci şi încă mai sunt, dar acum doar altfel, aveam problemele apăsătoare că trebuia să merg la şcoală, să fac ordine la mine în cameră, să mănânc la orele stabilite de alţii şi multe asemenea, însă ăstea m-au marcat pentru că nu aveau logică. Erau probleme pentru că nu decideam eu, acum n-aş mai avea scuză. Aşa cu toate problemele oricui.

Hai să zicem că şcoala a fost un rău necesar, nu mi-a plăcut să învăţ deloc dar deloc şi adevărul e că dacă nu eram eu cu tacticile mele, clar mă ratam. Cum fentam şcoala citind, aşa evitam şi învăţătura, cititul pe furate era pasiunea mea nebună, obicei pe care l-am păstrat şi la serviciu. Să ne înţelegem, nu cititul. Cititul pe furate, cu cartea sub caiete, sub pernă, sub pat sau sub foaia de word ori excel; unii fac cele mai bune lecturi pe tron, nu râdeţi, ştiţi că aşa e, eu doar atunci când ar trebui să fac altceva neapărat decât trebuie. Iar ce am învăţat eu pe furate este următorul lucru: cuvântul trebuie nu trebuie să existe.

Nu trebuie să mănânci întâi mâncare şi apoi dulciuri, poţi oricând înlocui mâncarea cu dulciurile, funcţionează; skittles e tot ce ai nevoie pentru a supravieţui. Tot aşa cu ideea că ar trebui să ştii să găteşti. Doamne fereşte, all you need is love.

Nu trebuie să faci ordine pentru că nici nu ai timp de aşa ceva, ordinea e unul din lucrurile acelea rare care te face să te simţi minunat dar care durează puţin şi aici mă refer la ciocolata de casă, de exemplu.
Deloc nu trebuie să ai un punct de vedere, dacă funcţionezi la parametri normali, acest punct se va schimba imediat ce l-ai formulat, nu vei face decât să derutezi şi să inspiri nesiguranţă. Dacă nu ţi-l schimbi, e grav, caută-te, oamenii care au convingeri nu pot înota, sunt rigizi, ce naiba te faci dacă vine potopul?

Nu trebuie carnet, trebuie să ştii doar să conduci în caz de urgenţă, spre exemplu dacă este o invazie de extratereştri de care să fie nevoie să fugi, sau dacă eşti Sandra Bullock în Speed, La Vitesse, în franceză. Atât. Fă şcoala, dar nu da examenul, poţi să iei taxiul dacă arde, doar nu munceşti pe nasturi.

Un apartament al tău între pereţii căruia să poti să te închizi este iarăşi e ceva de care nu ai nevoie. Mai nou e programul "prima casă, ultimii nervi". Mă bate şi pe mine mama la cap cu el, dar am o reţinere normală, zic, faţă de angajamentele pe termen lung, credit, căsătorie, astea. Dacă ar fi pe degeaba, aş primi o casă, cu o curte mică pentru un căţelandru, flori, poate şi câteva fire de roşii galbene, aş vinde-o şi aş călători de toţi banii.

Nici scopuri nu tre să ai, contează elementul surpriză. Eu n-am ştiut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare, acum cu atât mai puţin ştiu. Mă simţeam mereu obligată să mint, dar despre diplomaţie, în alt episod. Am două prietene care vor să mergem în Africa, să îngrijim copii africanezi, hipopotami şi crocodili. Deşi eu funcţionez mai bine la rece, aş prefera în Groenlanda, să salvăm aurora boreală şi urşii polari. Aş pleca şi mâine, dar cică e complicat, ne-am interesat.

Sunt răcită pe rând, de-aia par agitată, adică ieri mă durea în gât, azi mi-a trecut, strănut şi nu pot să respir, mâine o să fiu răguşită şi poimâine o să mă doară capul. Pe rând. Aşa se întâmplă cand descopăr câte ceva, am un soi de nestare agitată, la fel am păţit şi când am dat peste Eddie Izzard, sau peste Jeffrey Batchelor, sau Julius Constantinescu. Azi am descoperit David Garrett:

Încet pînă fi pescari

2009-08-21T12:35:00.000+03:00

Geocer, adică George cum îmi place mie să-i spun, a început un concurs de criptograme. M-am uitat pe ele zilele trecute, dar dacă nu m-am prins din prima i-am dat pace pentru că e foarte important să fii pe fază, adică primul venit, primul servit. Deci trebuie stat gogă pe blogul lui si urmărit când mai postează câte una, ceea ce e greu. Şi în plus trebuie şi gândit, ceea ce e groaznic.

Concursul a prins şi sunt deja câţiva care se bat pentru felicitări şi glorie, pentru că s-a pornit pe ideea că nu se dau premii, dar că ne mai gândim. (update: mi se şopteşte din culise că s-a hotărât ca premiu un sac de cartofi, dar eu am cerut creioane colorate pentru că am câştigat la Nina o carte de colorat şi e musai ca să o colorez, nu?!)

Şi am nimerit azi, întâmplător, prima, primul cuvânt:

pinteni ( pi in te in i). Dar a doua criptogramă era criminală:

Aşa că am apelat la vestitul Cosmin şi ne-am apucat să o rezolvăm:

cosmin: deci 5 cuvinte

ioana: da

ioana: singurul care îmi vine în minte e grupul al doilea "pînă"

cosmin: ăla nu e pi

ioana: dar ce e

cosmin: 2 roman

ioana: ar fi dacă ar mai avea sens A-ul

ioana: dar nu ar mai avea

cosmin: aaa, e pi şi sub el e linia de la a

cosmin: pătratul ăla de 10 pe 10 e ar

ioana: ar cu i?

ioana: pe ăla nu-l ştiam

ioana: şi mulţimea aia vidă e fi

cosmin: aşa e

cosmin: primul e Carte

cosmin: sau nu

cosmin : are şi temă chestia asta?

ioana: te in ce, te in c, t in c, t in ce, ce cu te, ce cu t

ioana: nu are sens

ioana: nu...

ioana: ce temă... n-are

cosmin: nasol

cosmin: ne mai gândim

cosmin: să videm deci

cosmin: ultima o fi pescari

cosmin: ultimul cuvânt

ioana: moamă!

cosmin: ultimele două cuvinte fi pescari

ioana: pe scări?

cosmin: rămânem fără cuvinte

cosmin: în a fi pescari

cosmin: şi ar mai trebui un cuvânt

ioana: deci t şi c şi pi?

ioana: să fie un cuvânt?

cosmin: nu ştiu dacă e bine ce am zis mai sus

ioana: e logic

cosmin: dar cred că ultimele două cuvinte sunt fi pescari

ioana: adică are sens

ioana: în ce te

ioana: ... nush

cosmin: sunt 5 cuvinte toate

ioana: încet pînă fi pe scări

ioana: încet

cosmin: asta da

ioana: parcă era o expresie

ioana: cu pe scări

cosmin: încet cu pianul pe scări

ioana: hai mă!

cosmin gulie: aia e

ioana: asta e?

cosmin: we fucking rock

ioana: eşti absolut genial

cosmin: deloc

cosmin: amândoi ne-am prins de manevră

ioana: trebuie să pun o postare despre asta

Deci eu nu m-aş fi gândit, cel puţin nu azi, aşa că depinde dacă şi ce câştigăm, ori va avea de făcut o mâncare de cartofi, ori vom împărţi creioanele colorate. Cosmin, îţi dau negrul şi albul, deal?

Aventuri la ora şapte

2009-08-20T21:40:00.000+03:00

      V-aţi fi aşteptat poate că am glumit când am povestit că săptămâna asta ar fi prudent să stau degeaba.
      Ei bine, atât am evitat să muncesc, încât ieri am reuşit să plec de la serviciu abia la ora şapte, motiv pentru care în viaţa mea au avut loc iarăşi o serie de întâmplări nefericite şi bulversante. Însă nu despre peripeţii la ora şapte seara este vorba, deoarece soarta a fost destul de parşivă încât să mă facă să cred că totul este în regulă, ci abia despre cele de la ora şapte dimineaţa, azi. Totul a pornit de la acţiunea neinspirată de a mă trezi.
      Deşi m-am prins că ceva nu este în regulă în momentul în care m-am spălat pe ochi cu apă fierbinte, am hotărât să fiu vitează şi să mă iau la trântă cu parşiva fatalitate. Într-o primă fază m-am trântit în pat de durere, un lucru de bun simţ atunci când te loveşti la degetul mic în pragul de lemn.
      Am înghiţit în sec şi am pornit mai departe, sărind strategic peste masă, nu că aş fi capabilă, dar uitasem să iau de mâncare. Am schimbat geanta ca să fiu în ton cu outfitul, am mutat toate hangaralele de colo colo şi am ieşit pe uşă. Autobuzul a venit imediat cum am ajuns în staţie, treabă suspectă, am prins un scaun care nu mergea cu spatele şi în momentul în care am intenţionat să stau degeaba, am văzut că buzunarul genţii în care băgasem cheile de la birou era deschis, iar cheile plecaseră din el.
      Din acel moment evenimentele au luat o turnură tragică: a început să-mi vâjâie capul, m-am ridicat, am picat peste o doamnă deoarece şoferul tocmai punea o frână, am lovit pe controlorul care s-a gândit că n-am bilet şi deci că ar fi mai bine să mă apuce de mână, m-am smucit, am îmbrâncit o bătrânică, am strigat ceva într-o limbă necunoscută şi m-am repezit la şofer să mă lase să cobor că eu mi-am pierdut cheile, tre să mă duc să le caut. Nasol că am reflexe, foarte nasol, pentru că sunt toate proaste. Şi e bine că mă duce capul, dar păcat că nu la timp: cum am coborât, mi-am dat seama că nu m-am uitat după ele în autobuz. Dar staţi, că devine şi mai amuzant.
      Poate că totuşi o să am noroc, îmi spun cu o dulce naivitate şi pornesc repejor spre staţia din care plecasem, în stilul meu obişnuit de căprioară rătutită. După câţiva paşi realizez cu bucurie şi în acelaşi timp cu o neplăcută stupoare că mutasem în ultima clipă cheile în alt buzunar al genţii, arză-le-ar focul de genţi cu toate buzunăraşele lor, că de mâine o să îmi pun prostiile într-o sacoşă de nailon. Am zis.
      Împăcată sufleteşte, am ignorat că nu o să mai ajung la timp la birou, fiind convinsă că asta a fost, nu are ce să se mai întâmple. Şi chiar nu s-a mai întâmplat nimic. Până la un moment dat când, preocupată cu diverse probleme metafizice, ca de pildă ce voi mânca eu azi, mi-am zis că magazinul spre care priveam seamănă izbitor cu cel din staţia în care trebuie să cobor. Ei, da, chiar acela era, dar păcat, pentru că autobuzul plecase deja.
      Uimitor este că totuşi am coborât. Câţiva metri mai încolo, dar am alergat, am călcat lumea pe sandale şi i-am zis şoferului să mă lase să cobor că aia era staţia mea.
      Următoarea aventură petrecută în decursul aceleiaşi ore şapte a fost una plăcută, ispre ca să îmi pierd din vigilenţă pesemne. În timp ce treceam pe lângă niscaiva câini cam flămânzi, s-a desprins din haită unul mare şi simpatic şi a mers cu mine până la serviciu că să mă apere şi să îmi ţină de urât. M-a lăsat la uşă şi a plecat, sper să ne mai întâlnim şi mâine. Momentul ăsta de neatenţie m-a costat pierderea ochelarilor. Normal că a durat ceva până să-i caut şi să nu-i găsesc, nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat, mă gândeam că poate i-am uitat acasă, dar parcă totuşi... în sfârşit, m-am luat cu mâinile de cap. La timp ca să realizez că îi am la ochi. Îi pusesem când am coborat din autobuz, în ideea că o să văd cheile mai bine, iar tocul îl băgasem în buzunarul fustei.
      Bine, probabil petrecute separat, nu ar fi cine ştie ce, însă cum toate au conspirat la un loc în scopul dezorientării mele, nu pot decât să fiu suspicioasă.
      Între timp lucrurile par a se fi liniştit, ba chiar am câştigat o carte la Daily Cotcodac. Iniţial am crezut că e vorba despre Înţelegerea vieţii de Alfred Adler, o lectură de care părea logic că am nevoie, dar mi-am dat seama apoi că din altă parte trebuie să aleg. E ok, oricum înţeleg suficiente, în special că trebuie să iau măsuri în ceea ce priveşte seria mea de întâmplări imposibile. Drept pentru care am intrat în prima farmacie şi am cumpărat nişte pastile pentru memorie.

O serie de aventuri imposibile

2009-08-20T11:20:00.000+03:00

Cât mai imediat în decursul acestei zile vă veţi putea delecta cu Evenimentele orei 7, o serie de întâmplări bulversatoare şi bulversante, care numai lui Ion i se puteau întâmpla.

Din deja seria O Săptămână Aproximativ Dezastruoasă, colecţia de povestiri incluse în volumul O Lună Efectiv Catastrofală, care va face parte din ciclul Un An Complet Ţăcănit, concretizat ca simplu capitol în saga O Viaţă Aproape Necăjită, astăzi doar o serie de aventuri imposibile, doar pentru dumneavoastră.

Ţaca Paca

2009-08-17T20:50:00.000+03:00

Treaba e că un asemenea început de săptămână nu anunţă nimic bun.

Văzusem eu la horoscop că o să am câteva zile de stat musai degeaba, dar mai mult timp decât pierd de obicei nu există. Aşa îmi ziceam azi-noapte, pe la unşpe, în timp ce scuturam covoarele. Mă lovise o bună dispoziţie suspectă, dar păcat că nu am suspectat-o la timp. Toate mergeau bine, nu-mi era lene, nu-mi era somn, nu-mi era foame, mă gândeam cu câtă plăcere o să mă trezesc să merg la serviciu, ce cafea bună o să beau, ce chestii mişto o să citesc, ce traduceri interesante o să fac. Urania e o fraieră, o să am o săptămână foarte cul. Dar aşa e întotdeauna înaintea furtunii.

La 12 fără un sfert m-am hotărât că sunt vitează, nu contează că mâine (cum ar veni azi) e luni, eu sunt tânără, doamnă, tânără, o să mă uit la film. The boat that rocked, văzusem trailerul la Cristian Şuţu, abia aşteptam. Mare greşeală. La 12 şi câteva minute deja mi se făcuse rău de somn. La unu şi 50 de minute deja mă trezisem odihnită, se pare, şi cu o idee pentru blog, idee pe care am început să o învârt în minte. Mare greşeală şi asta. M-am mai trezit apoi abia la ora 7, în condiţiile în care la 7 şi 10 sunt de obicei la serviciu.

Istoria nu s-a repetat întocmai exact: câteva minute am tras de uşa de la intrare pentru că nu funcţiona cartela, apoi mi-am dat seama că nu e curent şi că uşa e încuiată cu cheile de care în mod normal nu mai aveam nevoie, dar bine că le ţineam ca breloc. Am alergat hop-ţop pe scări ca o căprioară rătutită, pentru că liftul nu a vrut nici el să funcţioneze fără curent, nici calculatoarele n-au vrut, nici aerul condiţionat, nici filtrul de cafea, nici măcar lumina. Conspiraţia curentului.

A fost atât de linişte încât, până nu am auzit faxul, xeroxul, ploterul, imprimanta, trei calculatoare şi doi pelicani, nu mi-am revenit din derută, ba chiar încă îmi ţiuie o ureche. Deoarece condiţiile erau potrivnice oricăror activităţi normale, am ajuns până într-acolo încât am scris pe hârtie! Cu un stilou! M-am simţit foarte bine învăţând să îl fac din nou pe a, însă cred că Urania şi-a dat seama pentru că după ce a venit curentul, oricum nu am avut net. Nici nu pot să spun exact de când nu mi s-a mai întâmplat să n-am net, nu speram să reuşesc, dar observ că am supravieţuit.
Acum că s-a restabilit conexiunea, încerc să nu citesc prea multe şi în principiu să nu dau semne că lucrez. Sunt convinsă că nu e prudent să mă zbat. Când horoscopul spune că o să stai degeaba, e bine să nu-l contrazici.

Cum era să fiu o glumă proastă

2009-08-11T15:50:00.000+03:00

Deşi demult aveam de gând, nu-mi era aminte şi nu-mi ardea şi trebuia oricum să mă obişnuiesc întâi cu ideea. Aşa sunt eu cand vine vorba de acomodare şi apoi că evit să mă pripesc. Dar până la urmă mi s-a părut că am chinuit-o suficient pe mama şi după o lună de la termen am decis să mă nasc.

Şi făcând eu această ispravă, cineva de la spital a zis că poate ar fi bine să-mi anunţe familionul carele mă aştepta cu mare impacienţă, nu am înţeles prea bine nici de ce, dar se pare că abia fiind trecute sărbătorile, căutau şi ei un prilej nou să petreacă.

Se explică deci de ce am fost o timidă toată viaţa, când atâţia oameni aşteaptă de la tine până şi să te naşti... şi familia mea era mare: două perechi de bunici, alta de naşi, câteva mătuşi, două străbunici şi cu străbunicu trei, un tată agitat şi o mamă însărcinată... cu mine, nu-i uşor, să ştiţi, mai ales că toţi aşteptau neapărat musai o fată care trebuia să se numească Ioana.

Mno, şi sună cine sună să anunţe şi întâi parcă să zic că au nimerit la rudele mamei. Şi începe: aveţi un băieţel de 3 kg, ochi căprui, două picioare, două mâini, să vă trăiască. Şi mătuşa mea zice cu o voce cam aşa: a, un băieţel? eeei, acuma, na, să ne trăiască, să fie sănătos. Vestea se transmite şi la părinţii tatălui meu, şi ei la fel, fără să debordeze de fericire, dar nu neapărat dezamăgiţi, doar na, era totuşi nepotul lor, să le trăiască, să se facă mare şi aşa mai departe, hai să mergem să-l vedem.

Şi-au venit, şi întrebând de nepoţelul lor, doamna moaşa îi înştiinţează mirându-se toată: dar cum! dar aveţi o fetiţă frumoasă, vi s-a spus că e băieţel? Vaaai, dar cine a putut să facă o asemenea glumă proastă!

Vă spun, ar fi însemnat să-mi ratez existenţa, noroc că am fost inspirată din prima. Eu nu mai ţin chiar bine minte cum a fost, dar aşa se povesteşte cu fiecare ocazie şi nu pot să nu mă întreb dacă au fost toată viaţa fericiţi că m-am născut eu, sau cumva că totuşi nu m-am născut băiat. Însă mama m-a liniştit, mi-a zis că ea nu m-ar fi dat oricum.

Ei, şi cam aşa, data viitoare vă povestesc cum m-a pierdut tata când aveam vreo câteva luni.

Cum rogi universul

2009-08-11T13:00:00.000+03:00

Cum rog universul sa ma ajute sa-mi gasesc un servici bun

Din seria gugălici - cautari care nu m-au cautat pe mine, dar bine ca m-au gasit, am facut un top cinci special pentru locul unu.

Am in primul rand o serie de cautari pe care nu stiu cum sa le cmentez, tocmai pentru ca fac parte din categoria "nu stiu". Vad ca sunt multi oameni derutati, chinuiti, depresivi: ce sa zici unei fete, cum ii spun unei fete daca vreau sa fiu cu ea, barbatul - nu stiu ce vreau, cum sa-i spun ca nu mai vreau, sunt gras si vreau fete, melodia adriana adriana nu mai vreau sa stau cu ea, am vrut sa iti spun dar nu stiu cum, sti vreau sa iti zic ceva dar nu stiu cum, imi pare rau nu stiu ce vreau nu stiu ce sa cred,

indragostit de inteligenta - intotdeauna visam la ce nu putem avea

ce sa facem sa nu mai fim constipati

cum se foloseste apa sfintita corect

Eleva Jalna dintr-a zecea

2009-08-07T15:20:00.000+03:00

Anul începuse prost, eram tot grăsună, tot cu ochelari şi tot nu îmi plăcea să învăţ. E drept, aşa s-ar putea povesti începutul oricărui an din viaţa mea, dar acum vorbim despre cel al anului şcolar 19jhgbr, vasăzică treceam într-a zecea.

Aveam câteva ore pe care chiar nu puteam să le sufar, cum ar fi sportul, mai ales, apoi fizica, matematica, chimia, biologia, geografia, istoria, latina, franceza, engleza, logica şi chiar româna, şi, pentru că mama îmi spusese că dacă vreau să plec vreodată de-acasă trebuie mai întâi să termin liceul (bine, ea tot aşa mi-a spus că trebuie să termin şi facultatea), am ales să fentez sistemul ca să fie şi ca mine şi ca ei. Aţi putea gândi că am abandonat şcoala şi că am fugit cu circul sau măcar cu autobuzul până în oraşul vecin, dar nu, era perioada în care se difuza Sailor Moon pe TVR2, deci la ora 5 trebuia să fiu acasă în fiecare zi.

Soluţia mea a fost să ignor total orele, cu excepţia părţilor importante, pauzele, şi să citesc, strategie care mi-a adus în cel mai scurt timp faima de tocilar, plus că m-au desemnat să strâng banii pentru fondul clasei. Târziu am aflat că atunci când ai o pereche de ochelari, e suficient să îi pui la ochi, deci cam ce făcea Clark Kent numai că pe invers, şi gata, eşti considerat o persoană cel puţin cultă şi responsabilă. Şi am înţeles atunci de ce insista mama atât să nu îi mai dau jos când merg cu ea pe stradă.

Ei, în primul semestru m-am ocupat de Shogun şi de Crimă şi pedeapsă, dar începând cu al doilea nu a mai mers gluma pentru că devenisem neserios de neatentă. Aşa că am fost nevoită să chiulesc… ca să pot citi.

Semestrul 2 l-am început cu Jalna de Mazo de la Roche, o saga în 16 volume, iar de chiulit chiuleam la doi paşi, în curtea din spate a şcolii unde erau o masă de tenis şi o băncuţă. Pe băncuţă eram eu, până când la un moment dat au început să vină câţiva tipi mai mari să joace tenis. Şi azi un da' ce citeşti acolo?, mâine un aoleu, tot aia citeşti?... se ştie că tipilor dintr-a doişpea le plac gagicile grăsune şi cu dioptrii plus cinci, încet-încet am ajuns să îi înlocuiesc pe cei care se plictiseau să joace, sau pe cei care nu erau tocilari şi se duceau la ore.

Habar nu aveam să joc, dar îmi plăcea şi am învăţat, mă descurcam chiar bine, cu timpul s-au strâns din ce în ce mai mulţi şi la un moment am renunţat la banii de ~~ciocol~~ sandwich şi mi-am luat două palete, destul de proaste, dar ale mele. Când nu jucam tenis, citeam Jalna, nume sub care de altfel începusem să fiu cunoscută pentru că, spre disperarea asistenţei, trecuseră 2-3 luni şi eu tot cu Jalna eram. Când s-au rupt amandouă paletele am încept să “recitesc” După 20 de ani, o ediţie cartonată, perfectă pentru ping-pong, profa de româna fiind distrusă că la vârsta mea încă pierd vremea cu Dumas.

În semestrul acela am reuşit să dau gata cele 16 volume, să învăţ destul de bine un joc antrenant şi să fac parte din ceea ce de fapt a fost prima mea gaşcă, momente care m-au ajutat să trec mult mai uşor peste şocul mamei când a văzut câte absenţe are fata ei cea “tocilară” care citeşte până şi în pauză. Cam aşa păţeşti deci când citeşti…

Dar în clasa a XI-a mama a pus piciorul în prag şi a zis că e cazul să îmi vină mintea la cap. Aşa că am renunţat la cărţi şi am intrat într-o gaşcă de rockeri.

Un căţel fără copil

2009-08-05T08:05:00.000+03:00

Am visat nu azi-noapte. Alaltă-noapte. Un căţel crem şi pufos. Avea o rasă incertă, dar nu era maidanez, era măricel, dar era un pui, deci un pui măricel de căţel. Măricel ca dimensiune adică, şi avea un bot aşa şi urechi, şi pe lângă asta patru picioare şi dădea din coadă care nu ştiu cum arăta pentru că nu am visat-o. Era tot-tot crem, de la bot până la coadă şi avea o blăniţă scurtă şi moale, numai bun de mângâiat. Se juca împreună cu mine, era vesel şi îl iubeam foarte tare după cum se vedea în vis.

Aşadar, dacă vedeţi pe undeva un astfel de căţel care umblă fără copil, vă rog să îmi daţi de veste pentru că e al meu. Eu am fost întotdeauna un copil fără căţel.

Ziua în care nu am vrut să mă duc la serviciu

2009-07-30T09:30:00.000+03:00

Mi-am amintit de ea cu ocazia duminicii trecute, când, între două episoade din Pinguinii din Madagascar, cineva mi se plânge că aoleu, mâine e luni şi trebuie să meargă la serviciu şi tare e greu numai când se gândeşte. Minunându-mă nespus, am început să scriu despre cum privesc eu problema cu obligativităţile (nu o văd deloc bine), însă am lălăit-o pentru că dacă nu-mi iese din prima, nu stau să buchisesc, las, reiau, renunţ, tocmai datorită faptului că nimic nu e musai. (Din acest simplu principiu am ratat până acum câteva subiecte de mare anvergură precum: adevărul despre Elodia, care e a patra culoare primară, cum am cunoscut eu primul extraterestru sau de ce consider că demonstraţia teoremei lui Fermat este greşită.)

Dar ca un făcut, citesc la Nina care vrea să afle dacă are cititori deprimaţi şi lasă de înţeles că ea se numără printre privilegiaţi: puţinele lucruri pe care nu le face cu plăcere sunt şi acelea în glumă, dar că a auzit şi de oameni care-şi blesteamă zilele când se trezesc de dimineaţă şi pleacă la serviciu. Şi m-am minunat iarăşi: da de ce? de ce să faci ceva ce nu îţi place, ba care chiar îţi face rău? de ce să nu faci lucrurile care îţi plac? de ce să nu faci în aşa fel încât ceva neplăcut să devină plăcut? cine te obligă să mănânci ciorbă când tu vrei îngheţată? de ce să nu te gândeşti la cai verzi pe pereţi în timp ce colegul vorbeşte şi nu se mai opreşte? de ce să faci cum vrea prietenul, bunica, pisica doar ca să nu îi superi? de ce să nu colorezi în timp ce te prefaci că lucrezi? de ce să nu îţi placă serviciul la care te duci? nu tu l-ai ales? de ce nu înveţi să faci altceva dacă nu e bun ăsta? şi dacă nu poţi să înveţi altceva, atunci de ce te plângi?

Mă contraziceam la un moment dat cu Mircea Popescu, el zicea că problema românului este lenea nativă, eu susţineam ca este lipsa de imaginaţie, însă având a face între timp cu câteva persoane nemulţumite de atitudinea mea, îmi vine să cred că problema este incapacitatea omului de a-şi asuma alegerile. Nu e altcineva vinovat pentru ratările, neajusurile şi nemulţumirile noastre. O simplă conştientizare şi acceptare a limitelor proprii ar aduce după sine şi eliminarea frustrărilor când lucrurile nu stau cum am vrea, ori ne-ar ajuta măcar să nu ne mai plângem.

Eu nestabilindu-mi să devin ceva (da, încă vreau să fiu împăratul universului), am zis mersi pentru tot ce mi s-a oferit de lucru: ca secretară, apoi în presă, apoi traducător, colaborări. În presă mi s-au oferit variantele: ori scrii ori nu scrii, am ales că n-am scris şi am preferat să nu semnez comunicatele de presă pe care le refăceam. Dar, deşi am lucrat şi m-am dus cu plăcere la orice serviciu în fiecare zi din cei trei ani, a existat şi 1 martie 2007, ziua în care aş fi făcut orice ca să nu fiu nevoită să dau ochii cu Gheorghe Smeoreanu.

Pe atunci Criteriile Politice se numeau Viitorul Argeşului, iar eu încă învăţam şi mă minunam că un oraş are Prefectură şi Consiliu Judeţean cu Preşedinte, deci eram mai mult decât habarnistă. 1 martie a fost ocazia cu care eu am semnat o felicitare a domnului Ion Georgescu, primarul Mioveniului, cu numele fostului primar, Vasile Costescu, decedat. Vestea asta mi-a comunicat-o Smeoreanu la telefon cu o seară înainte, când ziarul ieşise şi fusese deja distribuit; îl sunase şi pe el primarul. Nu prea există cuvinte să descriu cum îmi vâjâia capul, pentru mine orice greşeală ~~este~~ ~~era~~ este capăt de lume, apoi era vorba de Gheorghe Smeoreanu, apoi primarul, apoi e clar că felicitarea nu va mai fi achitată, mai era una şi din urmă, alta nu va mai face...

"Să-l suni să-ţi ceri scuze, vorbim mâine". Aş fi preferat mai bine să nu am conexiune la internet o săptămână. După ce m-am plâns, răsucit, învârtit, l-am sunat şi mi-am cerut o căruţă de scuze, domnul primar a fost mai mult decât înţelegător (a se citi m-a compătimit), dar prostia tot făcută era. A doua zi nu m-am dus până nu m-au luat pe sus colegii de atunci, Costi Ivaşcu (acum cred că e pe la Antena 1 Piteşti), Codruţ şi Adrian Costăchescu, iar când am ajuns la birou s-au aşezat toţi ca la spectacol. Aş fi preferat să strige la mine şi să facă scandal, de obicei critica şi morala făcute de Gheorghe Smeoreanu compensează cam orice gafă, dar m-a lăsat în pace, probabil se lămurise că sunt irecuperabilă, şi a rămas să mă duc într-o zi la Mioveni să îmi cer scuze personal şi să îl rog pe primar să achite facturile, lucru care mi se părea imposibil, îmi calculasem deja că nu mai iau salariul.

Şi m-am dus, ţin minte că stăteam pe treptele primăriei iar Costi şi Codruţ mă ţineau de câte o mână să nu mă întorc din drum. În primele momente m-am bâlbâit toată, mi-am mai cerut o serie de scuze fără sens, dar domnul primar este o persoană foarte calmă şi binevoitoare, a stat de vorbă cu noi, a achitat şi facturile şi mi-a răspuns la telefon de fiecare dată după aceea.

Din această aventură a reieşit că orice "tragedie" se poate sfârşi cu bine dacă ai puţin curaj să nu o ocoleşti şi dacă ai coloana vertebrală să îţi asumi responsabilitatea, că lucruri neplăcute se întâmplă oricum, deci mai bine să porneşti cu o atitudine pozitivă, sunt mai multe şanse să le rezolvi, dar mai ales că întotdeauna e bine să verifici măcar din două surse înainte de a spune sau scrie ceva.

Toate vechi

2009-07-27T14:40:00.000+03:00

pline de praf, mai copilăreşti, mai stângace, dar ale mele: puţinele desene pe care le-am mai păstrat şi câteva poezele nerătăcite aici, la dom' radu florea (sau în cafeneaua literar ă, dar cam exact aceleaşi).

LE: Iote, mai găsii pe acesta, făcut după coperta unui volum din Jalna, nu îmi mai amintesc care, dar erau din colecţia asta, pentru cine le ştie.

Iar acesta este primul desen pe care am îndrăznit să îl fac, pe la vreo 15 ani aşa. Care ghiceşte cine-i personajul primeşte... sincere felicitări.

Caut bonă

2009-07-15T11:45:00.000+03:00

E simplu: care să îmi spună când să mănânc. Da, pentru mine caut. Pur şi simplu am nevoie de cineva care să îmi spună la ce ore ar trebui să mănânc. Nu o dată şi gata, să îmi spună zilnic şi, dacă nu mă aşează la masă, măcar să mă sune şi să zică: "Acum mănânci". Deci am nevoie de o bonă răbdătoare şi perseverentă, dar nu cicălitoare. Adică e mişto aşa... să mănânc oricând vreau eu, dar am impresia că ar fi mai sănătos dacă aş mânca la anumite ore pe care eu nu le cunosc, şi daca le-aş cunoaşte, oricum nu le-aş respecta. Mi-ar lua de pe umeri o mare responsabilitate pentru că e foarte neplăcută senzaţia de foame doar din cauză că am omis masa de dimineaţă. Ei, da, ar putea să-mi spună mama, dar nu, e important să fie o persoană imparţială, deoarece cu mama mă contrez din principiu şi risc să rămân nemâncată toată ziua; nu are sens să o amestec pe ea.

Şi eventual să îmi spună şi ce. Ideal ar fi să îmi dea să mănânc, dar e suficient să îmi facă o listă doar. Zilnic, chiar dacă e aceeaşi. Şi să se găsească toate în acelaşi loc, că nu îmi place să colind aiurea, cu atât mai puţin pentru mâncare. Nu zic, e simplu să mănânc doar ce am poftă, dar îmi lipseşte imaginaţia. Şi ţi se mai şi ia de castraveţi cu roşii la un moment dat. Deci nu să îmi gătească, asta ar fi pierdere de timp: dacă a intervenit obligativitatea, adică mă simt obligată să mănânc pentru că te-ai obosit să îmi găteşti... deja nu ne mai înţelegem. Mănânc orice mi s-ar spune, bineînţeles chestii... bănuiesc că există anumite... alimente, legume.... în anumite combinaţii, cantităţi, pe care oamenii normali şi sănătoşi le consumă... ălea le vreau eu, dar să nu fiu obligată să reţin care sunt sau să mă ocup eu. Aşa pot foarte bine să mănânc îngheţată în continuare la prânz, dar simt eu că e timpul să existe şi o oarecare ordine în viaţa mea, iar la treaba asta cu hrana nu am nici timp nici chef să mă gândesc, mai ales că există... în mod sigur trebuie să existe persoane care gândesc lucrurile astea în mod natural.

Nu am nevoie de un bucătar, nu durează decât 2 minute să mi se spună când şi ce, iar bucătarul nu ar şti de exemplu să îmi spună şi cu ce să mă îmbrac. Da, pentru că aş avea nevoie şi de asta. Doar să-mi indice, că am cu ce... adică nu e complicat pentru alţii, cred... Mă uit pe stradă la haine (pe care le am şi eu) în combinaţii normale, fireşti, nimic ieşit din comun, dar pe care eu nu mi le pot imagina pentru că deci nu pot, nu-mi stă gândul la asta. Aş vrea să mă îmbrac şi altfel, dar pentru mine asta nu înseamnă decât nou, altceva, deşi cele luate cu o lună în urmă n-au nimic, ba sunt chiar şi nepurtate. Şi aşa, doar să îmi spună cum să le amestec, cum să le învârt. Să hotărască cineva lucrurile astea şi să nu-mi dea voie să mă răzgândesc pentru că sunt foarte răzgândicioasă şi e obositor. Mai ales pentru mine. Găndul meu e razna şi de colo-colo, nu are stare pentru lucruri... deci trebuie cineva care să se ocupe de mine în locul meu.

Şi să aibă gusturi, un simţ estetic pe care să mă pot baza... eventual să îmi spună şi să citesc. Nu că n-am ce, nu că nu citesc, sunt foarte degrabăstrângătoare de cărţi, dar trebuie să mă pună cineva să citesc. Adică să îmi închidă efectiv calculatorul şi să îmi pună cartea în mână. La serviciu, când mă plictisesc să traduc despre izolaţii termice cu ecran antifoc pe tablă cutată din oţel galvanizat sau despre deschiderile pentru luminatoare şi trape de fum pe acoperiş necirculabil, se găseşte mereu de citit, din astea sau din astea, dar de exemplu am luat acum un an cartea asta şi nu am pus mâna să o deschid, iar ca ea sunt multe. Ei, dacă îmi pune cineva cartea în mână, citesc. Până o dau la o parte pentru alta şi pe-aia pentru alta, deci trebuie şi să îmi reamintească. După cum am zis, e nevoie de puţină răbdare şi perseverenţă, şi numai cineva care deţine aşa ceva poate să se descurce.

Şi ar fi nemaipomenit şi dacă ar putea să îmi spună şi ce să zic. Sau ce să nu zic. Când nu tac, eu nu mint şi asta se pare că nu e bine. Cel puţin aşa lasă lumea de înţeles. Şi să-mi spună ce e bine şi ce e rău şi ce trebuie să consider. Astea sunt cele mai obositoare alegeri. Mă uit că oamenii au delimitări foarte clare, fiecare ştie la fix: aia e bine, aia e strâmbă, aia e nocivă, aia e o chestie genială, ce-a zis ăla e rău, ce face ăstălalt e corect. Ei, eu n-am, sunt atâtea aspecte şi variante încât mi se pare absurd să mă opresc asupra uneia. Rar consider ceva şi aproape niciodată nu ştiu ce ar trebui sau ce n-ar trebui. Deci asta e, am nevoie de o persoană cu un punct de vedere, unul pe care să pot să îl împrumut. Bineînţeles că trebuie să fie un punct mobil, că nu are sens să ne plictisim.

Cam atât, nu sunt multe sau prea complicate... pentru alţii. Şi dacă s-ar putea să fie bărbat... colaborez mai bine.

Cinci

2009-07-14T15:00:00.000+03:00

Nimic

2009-07-13T12:10:00.000+03:00

Poate decât că ieri când mă întorceam din marele concediu, vedem noi, maxi-taxenii târgovişteni-piteşteni, un nene care făcea disperat şi insistent cu mâna. Asta era imediat după Topoloveni. Deşi nea' şoferu ăsta nu prea opreşte mai nicăieri în afară de Găeşti şi cam atât, pesemne i s-a făcut milă, pesemne şi ca să nu rişte să îl calce, treaba e că a frânat la câţiva metri înaintea lui. Nea' ăstălalt vine fuga. Are întipărită pe faţă o agitaţie, aproape o frământare metafizică. Bagă mâna în buzunarul vestei. Deschide uşa din dreapta şoferului, scoate 10 lei şi glăsuieşte: "Aveţi să îmi schimbaţi şi mie pe jumate?"

N-am avut, dar nu-i nimic, trebuia să treacă şi Bucureştiul.

Am şi eu gugălici

2009-07-08T00:10:00.000+03:00

      Dacă până acum eram dezastruoasă, acum sunt mult mai bine: nu mai scriu deloc. Şi într-un moment ca acesta de lene şi concediu în care chiar nu regret că stau de-a dreptul degeaba, intru şi eu în trend şi-mi etalez gugălicii. Cu promisiunea că mâine sau poimâine o să vă povestesc aventurile de la grădina zoologică, pentru că mi-a spus Cosmin că au băgat animale proaspete... popândăi... popălăi... oximoroni... nu mai ştiu, dar mă duc să mă edific.
      Şi deci da, deşi sigur nu vă vine să credeţi, mă cată şi pe mine lumea, mai neintenţionat, mai din greşeală; am şi eu gugălicii mei şi se împărţesc în trei:

      Primele sunt căutările care mi-au confirmat că oamenii chiar fac poezii cu dicţionarul de rime: ce rimeaza cu opt (cu opt, opt. clar), rimeaza cu bine (cont în euro), prietenie-rime,versuri (foaie verde prietenie, una ţie, două mie), rime cu ioana (million dollar baby), poezii care rimeaza cu alina (alinuţa cea sadică o trăgea de mână pe soru-sa, noaptea, prin pădure. mi-e frică, mi-e frică, zice aia mică. să vezi ce frică mi-e mie, răspunde alina, că trebuie să mă întorc singură).

      Apoi căutările care sub nicio formă nu ar fi trebuit să ducă aici, dar la care nu pot ca să nu răspund sincer şi după ştiinţa mea nevinovată:
recomandari culinare - peşte cu îngheţată şi topping de muştar, cu garnitură de fluturi la grătar şi un strop de miere. dar e o delicatesă,
lectii de crosetat.blogspot.com - bob pe faţă, bob pe spate, până terminăm punga de orez,
http//edithfrincu blogspotcom/ - aţi greşit, dar n-are nimic, ştiu şi eu că ouăle se gătesc fără coji. cred că e suficient,
In numele credintei - eşti un păcătos, credincioşii nu folosesc calculatorul. 10 aleluion. punct blogspot punct com.

      Şi restul pe care numai eu le pot explica:
preludiu ce inseamna - pff, preludiu e atunci când pretena ta îţi dă voie să îi cumperi în fiecare zi bombonele, floricele, mărgeluşe, cerceluţi, danteluţe, chiloţei, covigei, suculeţ, cremuţe şi rujuleţe. Ca să nu vă rutinaţi şi fincă te iubeşte, ea are grijă ca săptămânal să îi oferi măcar câte un preludiu ieşire la munte, salon cosmetică şi pereche de săndăluţe, iar lunar să ai parte şi de preludiile speciale: rată apartament, rată bemveu şi perioada neplăcută când e mai nervoasă... ca de obicei. Anul nu o să îl apuci în ritmul ăsta. Preludiu asta înseamnă, zău pe cuvânt.
hai mai ioana daca ciocolata e a mea - hai mah, la naiba, dacă e a ta, mi se pare corect... ce-i al meu e al meu, ce-i al tău e-al meu.
ce am patit?? - te-ai născut, dar mă aşteptam la asta din partea ta, necăjitule.
stau la parter si am facut balcon - ce-aş putea să mai zic, balcon de beton.
ai impresia ca ai uitat usa deschisa - aha, asta e atunci când pleci în concediu la mare şi te întrebi ce n-ai luat: periuţa de dinţi sau pastilele de memorie.
masterul la ce ma ajuta? - să aprofundezi ce n-ai învăţat în facultate, normal.
aventuri din cripta - numai la noi, trei la zece mii.

O problemă şi-altă problemă, toate de ilogică

2009-07-03T15:35:00.000+03:00

Mă sună de la banca Rjhghtghnnjk:

"Bună ziua, mă numesc cum mă cheamă..."

"A, da, ştiu, nu am putut să vă mai răspund ieri, nu vreau asigurare..."

"Nu, nu, noi suntem alţii. (!!!) Noi facem un interviu. Aţi fost ieri la sucursala nuştiucare Târgovişte şi aţi alimentat contul şi am fi vrut..."

"Zi zău, nu, eu nu...", mă mir sincer, ştiindu-mă în Piteşti.

"A, nuuu? Cum?", se minunează şi duduca pe un ton foarte suspicios.

Îmi revin amintirile în cap şi încerc să nu o mai lungesc: "Da, da, ştiu cine, mi s-au pus nişte bani pe card, ştiu despre ce e vorba."

"Dar cum adică, nu aţi fost dumneavoastră?"

"Altcineva..."

"S-a recomandat cu numele dumneavoastră..."

"Nu, sunt în alt oraş, dar ştiu despre ce e vorba... dar s-a întâmplat ceva, e vreo problemă?"

"A, nuuu, nu, noi vroiam să vă întrebăm ce părere aveţi despre serviciile şi personalul băncii Rjbbbleahmnbhg, facem un sondaj."

"Aaa, o părere foaarte bună, excelentă, sunt foarte mulţumită"

"Da? Vă mulţumim foarte mult, o zi bună."

Ca să înţeleg dacă numai în minţile mele a fost stupid dialogul, o întreb şi pe mama, autorul ilegalităţii, poate s-o fi întâmplat ceva şi a uitat să-mi spună. Mama că nu, au sunat-o si pe ea, mă căutau pe mine să-şi facă publicitate la niste nuşce produse de-ale lor... Da, normal că le-a dat buletinul şi că au văzut că ea nu sunt eu nicidecum. Măi mamă, era foarte mirată şi deranjată aia că nu eu am fost. Aiurea, zice mama, că de obicei un cont de salarii este alimentat de firmă, sau de tine personal... Ei bine aici am rămas încă o dată şocată, dacă mai era posibil.

Că n-au treabă cei care m-au sunat, ei doar au văzut contul alimentat. Păi NU, mă! Deşi nu mă suni pentru asta, ajungi totuşi să mă tragi la răspundere pe o temă despre care nu ai informaţii. Nu că nu le ai corecte, nu le ai deloc, aşa ai bănuit tu, ca eu mi-am alimentat contul. Şi n-ar fi o problemă că nu te-ai informat, că nefiind domeniul tău nu te interesează şi nu te interesezi, dar măcar dacă mă sunai să mă întrebi cine a fost.

Nu, tu mă suni de fapt să mă întrebi dacă sunteţi nişte oameni capabili şi ajungi să îmi spui ce-am făcut ieri, apoi eşti neplăcut surprinsă că nu-i ca tine şi mă iei la rost că de ce şi cum de nu am fost eu. Bă, pai n-am fost, iar voi sunteţi caraghioşi pentru că, până la urmă, nici nu a contat cine, de ce şi cum de nu, mi-ati făcut doar conversaţie elucubrantă.

Dar cel mai şocant nu m-au şocat nici pe departe concluzia şi tactica, ci raţionamentul întregii poveşti. Că dacă până şi mama mea proprie gândeşte aşa despre mine: "un cont de salarii este alimentat (...) de tine personal...".

Mă, păi cum, păi NU!! Interesul şi scopul firesc al posesorului de card este să îl GOLEASCĂ. De alimentat se ocupă firma, mama, tata, bunica, pisica. Eu una sunt împotriva acestei idei neortodoxe, cum că e treaba mea să pun bani pe cardul meu. Nu dom'le, eu îi scot şi îi cheltuiesc.

Nu ştiu ce vreau să spun, dar zic

2009-06-29T13:35:00.000+03:00

Onorată instanţă, joia trecută mâncam liniştită o piţă în compania domnişoarei Adriana, într-un local foarte plăcut sufletelor noastre.

Deodată, PAAC, se dă uşa de perete şi apare patronul localului, stimată instanţă, strigând sus, tare şi nervos: "Să vină batozica! Batoza, unde-i batozica? Să vină imediat!". Batoza, adică batozica, apare plouată, sub forma unei fete normale, dar puţin mai făcută decât colegele dumisale, carele sunt alese la angajare special zlabe şi cu fuste cât o curea mai lată. Adică nu zic, insul are gusturi bune şi la ~~cure~~ fuste şi la proporţii. Şi nu zic, insul este simpatic, are o moacă plăcută, dar numai că atunci când merge, parcă se rostogoleşte, cum să spun, adică atât de grăsan şi pufos este.

Acum să încep altfel:

În principiu şi din principiu eu spun cu suficientă lejeritate "cretinule", "eşti imbecil", "este stupid ceea ce zici". Dacă aş primi câte un bănuţ... în fine.

În cazul în care spun asta în loc să te ignor, înseamnă că deja îmi pasă şi îmi pare rău că e aşa, aş fi vrut să fii mai puţin idiot, dar îmi asum faptul că s-a ajuns până într-acolo încât să fii idiot. Îmi mai asum şi responsabilitatea sicerităţii. Este, cred, un minim respect pe care fiecare îl datorăm celor cu care nu alegem să nu interacţionăm: sinceritatea cu toate consecinţele. În plus, ar fi înjositor pentru mine să mă prefac că nu eşti cretin, din moment ce asta consider. Dacă am ajuns la concluzia că esti, şi, din motive care nu depind de posibilităţile mele, nu te pot evita, la ce mi-ar folosi să fiu făţarnică? Dacă tot ai de-a face cu mine, ce sens are să crezi că am o părere bună? Şi să ne înţelegem, eu te-am etichetat din punctul meu de vedere, alţii te pot considera de-a dreptul genial, ori de-a dreptul troglodit.

Foarte mulţi au catalogat asta drept îngâmfare, aroganţă. Cei care şi-au primit acest alint au vrut neapărat să ignore că am şi demonstrat ceea ce am afirmat. Când m-am exprimat, neapărat am spus şi de ce, cu exemple concrete, analiză pe text, argumente, raţionamente, cauze, precum şi cu scuzele de rigoare. Dar ideea rămâne, eşti cretin. Argumentele sunt pentru mine, nu pentru tine. Aş fi eu cretină dacă nu le-aş avea.

O primă idee ar fi că cei mulţi preferă să fie menajaţi, minţiţi şi prostiţi pe faţă. Ar alege la orice oră părerea bună a unui duplicitar, decât părerea proastă a unui nesimţit sincer. Nu pot şi nu vreau să înţeleg motivele.

A doua idee-nedumerire este că de ce, dar DE CE, când lucrurile sunt evidente, când nu este niciun dubiu că cel căruia te adresezi stă mult mai bine decât tine la capitolul la care te referi... DE CE nu te abţii? Poate în domeniul cretinismelor lucrurile sunt oarecum interpretabile, dar când tu eşti un bursuc panda de 120 kg, cum poţi să te adresezi cuiva sub jumate din greutatea ta cu apelativul de "batoză". Eşti cretin?

Nu e vorba de misandrism, mai mereu fac un front comun destul de suspect cu misoginii... Dar e ca şi cum aş spune eu oricui chiorule!... trist şi ilar.

Credeti ca am sanse sa devin cel mai viitor scriitor consacrat? Cate?
	Daca renunti la scris
	Cel mai consacrat
	Esti cu capul
	Nu-ti mai dam cartea inapoi

pollcode.com free polls